Yann Martel – Viata lui Pi

.

Yann Martel – Viaţa lui Pi (II)

.

Viaţa din trup versus viaţa din minte

.

2001, Knopf, Canada (hardback)

2004, Ed. Humanitas, col. Raftul întîi (paperback)

Era atît de mult scuipat şi flegmă ce plutea pe apă,

încît aveam impresia că înot printre meduze, chicotea Mamaji.

„Distins cu Booker Prize, canadianul de limbă engleză Yann Martel se ocupă în acest roman de soarta unui copil privilegiat în felul
lui. Pi Patel este fiul unui paznic de grădină zoologică, îşi duce viaţa printre animale şi apleacă urechea la o mulţime de poveşti despre hinduism, islam şi creştinism. Cînd împlineşte şaisprezece ani, el pleacă împreună cu familia şi cu sălbăticiunile ţinute în cuşti spre America de Nord, la bordul unei nave japoneze. Vasul naufragiază, iar Pi se caţără într-o barcă de salvare, la un loc cu un urangutan, o zebră rănită şi un tigru bengalez. Ceea ce promitea să devină o robinsoniadă modernă se transformă într-o aventură transpacifică à la Kon Tiki, din care nu lipsesc ingredientele romanului fantastic, nici tensiunile surprinse de Géricault în Pluta Meduzei. Mai mult, Pi împrumută de la Şeherezada arta povestirii pentru a i se face util tigrului, după ce acesta îi înfulecă pe ceilalţi pasageri din barcă.“

Citind eu cele de mai sus, tipărite pe coperta a patra a ediţiei româneşti a Vieţii lui Pi, mi-am spus: deci prima parte e o colecţie ecumenică de pilde religioase, iar a doua, o înşiruire alambicată de poveşti în stilul celor 1001 de nopţi. Mulţumesc, nu azi. Şi-am aruncat cartea în vraful pentru „mai încolo“, neuitînd să zîmbesc în treacăt la acel „apleacă urechea“ – deosebit de haios, trebuie să recunoaşteţi, acest Pi Patel care, în loc să-şi plece urechea conform expresiei, umbla cu urechea aplecată în dreapta şi-n stînga; deja mi-l imaginam ca pe micul elefant roz din desenele animate.

Ei, dar vin în viaţă momente în care trebuie să te decizi să te desprinzi – de comentariile literare de prin referate sau, mai tîrziu, de textele îngăimate pe copertele „a patra“ ale cărţilor. Acesta de mai sus a fost cel mai bun exemplu. M-am gîndit că în cort la mare o să am răbdare să citesc chiar şi pilde religioase, şi cînd colo… Nişte mici pilde sînt, vreo două, inventarul animalelor e pe undeva pe lîngă carte, Pi s-ar fi „căţărat“ într-o barcă de salvare de n-ar fi fost aruncat în ea de sus, de pe puntea vasului muribund, iar cireaşa de pe tort o constituie povestirile àla Şeherezada cu care se salvează Pi de tigru. E drept că Pi se salvează de tigru, dar nu povestindu-i, ci pescuindu-i. Hrănindu-l,
aşadar, cu mîncare în cel mai propriu sens al cuvîntului, ca să-l ţină sătul şi nerîvnitor la cărniţa lui emaciată. Mă întreb ce carte o fi citit redactorul editurii înainte de-a compune textul cu pricina – sau din ce comentariu de şcolar de pe net l-o fi… Şi, desigur, nu s-a abţinut de la facila comparaţie cu Kon Tiki, că despre asta e vorba, nu-i aşa?, despre o plută pe-un ocean.¹

Dar atunci, despre ce este de fapt cartea lui Martel?

Despre atît de multe lucruri, încît probabil că aproape fiecare cititor poate găsi un „despre“ nou în ea. Este motivul pentru care textul acesta conţine mai multe citate din Martel şi mai puţine comentarii de vidal.

• Despre religie şi grădini zoologice – şi despre analogia dintre ele; acest domn Yann Martel ne plimbă de la o concepţie la alta, unele diametral opuse, şi nu ne lasă să ne asigurăm că ia partea vreuneia, amăgindu-ne cînd cu un principiu, cînd cu antonimul său.„Dar nu mai insist. Nu doresc să iau apărarea grădinilor zoologice. Închideţi-le pe toate dacă doriţi (şi să sperăm că ce a mai rămas din animalele sălbatice poate supravieţui în ce a mai rămas din lumea sălbatică). Ştiu că grădinile zoologice nu mai sînt pe placul oamenilor. Aceeaşi problemă o întîmpină şi religia. Anumite iluzii despre libertate le infestează pe amîndouă.“²

Pe-aici, pe la libertate, discuţia ar putea să se împotmolească rău. Dizertaţia lui Martel despre rolul benefic al grădinilor zoologice (teritoriu stabil şi sigur, fără inamici şi paraziţi, cu hrană şi apă la dispoziţie) precede un roman întreg în care un mamifer aflat în vîrful absolut al lanţului trofic este torturat fizic şi psihic de smulgerea violentă din grădina în care trăise toată viaţa sa de şaisprezece ani. Adevărata libertate pare a nu fi aici. Adevărata libertate pare a nu putea fi atacată de constrîngeri exterioare, cîtă vreme ea însăşi nu se manifestă la exterior, ci – veţi vedea în ultimul „despre“ din acest text – în alegerile cele mai intime ale sinelui.³

(De remarcat fineţea ironiei. „O grădină a cerut «o vacă brahmană autentică» pentru grădina copiilor. Tata a pătruns în jungla urbană din Pondicherry şi a cumpărat o vită cu ochi mari, negri şi umezi (…) şi i-a atîrnat mici clopoţei de plastic în vîrf pentru mai multă autenticitate“. Asta ca să nu uităm că trăim într-o lume care îşi atîrnă clopoţei de plastic pentru mai multă autenticitate.)

• Despre religie şi religie. Despre un soi de ecumenism – noţiune mult hulită de capii bisericilor cu trăsături fundamentaliste şi, desigur, de enoriaşii lor ascultători – izvorît din felul de a vedea lumea al cuiva care chiar a înţeles, nu doar a învăţat pe de rost ca să dea extemporal la ora de religie. Diferenţele sînt – sau ar trebui să fie – doar în forma exterioară, atît de puţin însemnată prin comparaţie cu conţinutul. „Hinduşii, cu puterea lor de a iubi, sînt la fel cum sînt creştinii, tot aşa cum musulmanii, care-l văd pe Dumnezeu pretutindeni, sînt ca hinduşii, purtînd chiar şi barbă, iar creştinii, în iubirea lor faţă de Dumnezeu, sînt ca musulmanii, numai că poartă pălării cu boruri mai largi.“ Ba chiar, aş spune eu citînd un personaj din altă carte, toţi aceştia de mai sus sînt asemenea ateilor care respectă şi preţuiesc viaţa fără ca respectul să le fie insuflat de zece porunci.

Pi Patel cel ecumenic este partea umană din orice divinitate.

• Despre „crede şi nu practica“. „Sînt mereu oameni care îşi iau ca misiune apărarea lui Dumnezeu, ca şi cum Realitatea Absolută, baza existenţei, ar fi ceva slab şi neajutorat. Aceşti oameni trec pe lîngă o văduvă deformată de lepră, care cerşeşte cîţiva bănuţi, trec pe lîngă copii îmbrăcaţi în zdrenţe, care trăiesc pe stradă,şi îşi spun: «Nu-i cine ştie ce.» Dar dacă observă cea mai mică ofensă adusă lui Dumnezeu, devin alţii. Se înroşesc la faţă, li se umflă piepturile, răbufnesc de mînie. Indignarea lor este teribilă. Neclintirea lor este înspăimîntătoare.“ Imagini mult prea cunoscute, care, trebuie să recunoaşteţi, dau un sens nou sintagmei „credincios nepracticant“.

• Despre ce-ţi faci ţie însuţi ca să supravieţuieşti. Despre ce mai rămîne dintr-un trup chinuit din exterior atunci cînd, pentru a-l salva, trebuie să-l torturezi tu însuţi, din interior.

Ca să supravieţuiască foamei şi tigrului, vegetarianul Pi Patel e nevoit să pescuiască pentru sine şi pentru tigru. Şi iată primul peşte-de-ucis din existenţa lui Pi – „O viaţă întreagă de vegetarian se ridica între mine şi decapitarea unui peşte“. Tot ezitînd şi tot încercînd metode ocolitoare (de la tăiatul capului cu securea ajunge la înăbuşitul în pătură pe nevăzute), Pi nu face decît să sporească suferinţa peştelui şi să transforme un gest considerat de obicei inofensiv emoţional într-o dramă cu detalii hidoase care te fac brusc să priveşti cu alţi ochi capul peştelui din oala cu ciorbă. (Tu ce-ai face? Cum ai face? Cum ai mai trăi şi în ce te-ai transforma?)

• Căci e vorba şi despre lucrurile în care te transformi. Tigrul Richard Parker simbolizează destul de transparent partea animalică de sub straturile culturale ale omului – şi, în ultimă instanţă, lupta pentru supravieţuire.⁴ Blîndul vegetarian Pi Patel este şi el la origini, ca fiecare dintre noi, un mamifer sălbatic periculos, iar pe această sălbăticiune trebuie civilizatul Pi s-o înfrunte şi în egală măsură să păstreze cu ea o relaţie fraternă pentru a putea supravieţui (preocuparea permanentă de a hrăni, îngriji şi domina un tigru de Bengal poate fi de mare ajutor cînd e vorba să-ţi ţii firea şapte luni pe mare într-o barcă).

Desigur, mai e şi insula carnivoră a suricatelor, pe care a crescut un copac omenesc (probabil insula a înghiţit cîndva un om sau mai mulţi, transformaţi prin mistuire) şi care simbolizează primejdia de a te lăsa pradă descurajării şi de a fi înghiţit de soartă. Sau cel puţin asta e concluzia oficială a unor recenzenţi. Aşa o fi. În alte texte, autorii se mulţumesc să se întrebe ce-o mai fi vrut autorul şi cu insula asta. Eu cred pur şi simplu că Martel a imaginat tot acel decor science-fiction pur numai şi numai pentru a avea ocazia să pună acea întrebare pură şi zdruncinătoare: „Cît timp îi ia unui suflet zdrobit să ucidă un organism care are mîncare, apă şi adăpost?“.

• Despre credinţa personală. Povestea naufragiului şi a plutirii lui Pi timp de 227 de zile în largul oceanului se dovedeşte la final a avea două variante. Una cu animale, alta cu oameni. În varianta cu oameni, pe mica barcă de salvare se petrec aceleaşi atrocităţi ca în varianta cu animale, dar o zebră rănită sfîşiată de o hienă parcă e altceva decît un tînăr tranşat şi mîncat de bucătarul vaporului, iar cînd cineva aruncă în tine cu căpăţîna mamei tale parcă ai vrea să dai pagina mai repede. Anchetatorii japonezi cărora Pi le povesteşte cele două variante ale călătoriei sale nu cred o iotă din povestea cu animale, dar cînd o primesc pe cea cu oameni regretă că au cerut-o. Dacă ar fi fost zebre, cu siguranţă ar fi ascultat liniştiţi, cu un zîmbet superior, varianta în care oamenii îşi fac şi îşi dreg unul altuia cu largul concurs al fiarelor din interiorul lor. Din păcate, nu erau zebre.⁵

De altfel, există un scurt capitol (22) care anticipează ideea din final: „Pot să-mi imaginez uşor ultimele cuvinte ale unui ateu: «Alb, alb! Dra-dra-dragoste! Dumnezeul meu!» – şi convertirea de pe patul morţii. În timp ce agnosticul, fidel sinelui său raţional, chiar dacă crede în faptele aride şi concrete, poate încerca să explice lumina caldă care-l învăluie,
spunînd: «Posibil o oxigenare sla-slabă a cre-creierului», dînd dovadă pînă la sfîrşit de lipsă de imaginaţie şi pierzînd partea cea mai frumoasă a poveştii.“– căci, desigur, în general partea cea mai frumoasă a poveştii este în imaginaţia noastră, nicidecum în realitate.

Este precum băutul ceaiului dintr-o cană goală. Nimic nu e real decît în măsura în care crezi tu, căci cu mintea şi cu sufletul îţi faci realitatea, nu cu obiecte. Credinţa personală, mi se pare mie, e sintagma centrală a cărţii. În ce crezi, ce te motivează, ce te ţine în viaţă, ce ţintă ai, ce ţi-e aproape de suflet. În ce zeu, în ce principiu, în ce soartă crezi. În ce variantă a poveştii, în ultimă instanţă.

__________

1 – Romanul este povestea lui Piscine Molitor Patel, un tînăr indian născut în Pondicherry (azi Puducherry, apropo), fiul proprietarului grădinii zoologice locale – fost director de hotel („o schimbare normală, veţi spune, de la conducerea unui hotel la cea a
unei grădini zoologice“). Blînd şi pacifist, adolescentul Pi ajunge practicant concomitent de hinduism („am auzit pentru prima oară despre marea putere a bunătăţii şi iubirii în această ţară hindusă. Vorbea Stăpînul Krishna“), creştinism („să-i mulţumesc Stăpînului Krishna că mi l-a scos în cale pe Isus din Nazarth, a cărui umanitate mă emoţiona atît de mult“) şi islamism („o frumoasă religie despre înţelegere şi devoţiune“). Pi îşi găseşte astfel pacea interioară – ghinion doar că panditul, preotul şi imamul află că împart acelaşi credincios şi fac un scandal monstru. Căci, se ştie, femeia şi maşina se mai împart, dar credinciosul, niciodată! În a doua jumătate a deceniului şapte, cînd Pi are 16 ani, tatăl său, persecutat politic, vinde grădina zoologică şi toată familia se îmbarcă pe un vas japonez cu destinaţia Canada, laolaltă cu o parte dintre animalele sălbatice, destinate unor grădini zoologice de pe continentul nord-american. În mijlocul oceanului, din cauze necunoscute, vasul Tsimtsum se scufundă, iar singurul supravieţuitor (uman) este Pi, care, printr-un concurs de împrejurări, se pomeneşte agăţat în coada unei bărci de salvare în care se află o zebră rănită, un urangutan, o hienă şi un tigru bengalez pe care el însuşi l-a salvat din greşeală de la înec. În acest moment în care începe aventura pe ape sîntem deja aproape de jumătatea cărţii. Kon Tiki? Pfui!

2 – Nu ştiu de ce, citatul acesta îmi aminteşte de Exupéry: „Pe cel care moare de sete, gîndul la o fîntînă lipsă îl consolează mai mult decît l-ar fi consolat o lume fără fîntîni“.

3– În cheia ficţiunii ca putere supremă în viaţa omului îmi voi permite să citesc şi acea frază de la începutul cărţii care anunţă tot ce va urma: „Am o poveste care vă va face să credeţi în Dumnezeu“.

4 – Cu simbolistica lui Pi şi cu cea a tigrului, avem deja în barca rătăcită pe ocean o arcă a lui Noe sui generis, în care se îmbarcă toată umanitatea, cu credinţele ei cu tot, cu albul, negrul şi cenuşiul, cu tot ce are mai bun, cu tot ce are mai rău şi cu strania combinaţie dintre acestea două care îi e proprie ei şi numai ei dintre toate animalele pămîntului.

5 – Cică „adevărul nu trebuie spus gol, ci în cămaşă“. Proverb chinezesc care i s-ar potrivi cărţii lui Martel dacă s-ar referi amîndouă la
aceeaşi motivaţie a nespunerii adevărului. Dar adevărul din cămaşa chinezească e delicat, pe cînd adevărul zoologizat martelian e deznădăjduit. E dovada lipsei de speranţă – pe care ţi-o provoacă adevărul despre cei din jur.

.

Yann Martel – Viaţa lui Pi (II)