David Brin – Postasul vine dupa Apocalips

1985, Bantam Books, SUA (hardcover şi paperback)	1993, Ed. Baricada (paperback)

.

Pentru ce fel de minciuni sîntem dispuşi să murim

Nu ştiu să spun ce mi-a venit să povestesc despre o carte scrisă în engleză şi tradusă din italiană în română (traducerea îi aparţine scriitorului Horia Aramă, decedat de curînd). În plus, o carte publicată puţin după ’89, în condiţii… vagi. Poate din cauza faptului că tot cinismul şi tot sarcasmul au o limită şi mi-era dor de nişte patetism bun în pură tradiţie Kurtziană (sic!).¹Poate şi din cauză că mi-au plăcut întotdeauna utopiile/distopiile, lumea lui „ce-ar fi dacă“; îmi deschideau mintea… asupra prezentului.

La şaisprezece ani de la dezastrul nuclear, Gordon Krantz, un călător printr-o lume dezbrăcată de civilizaţie şi mirosind toată a ars, dă peste un vechi Jeep de poştă, cu tot cu poştaşul (mort de mult) în cabină. Cum cămaşa cu emblema poştei americane e în bună stare şi călduroasă, Gordon o îmbracă şi face astfel unul dintre acele gesturi mărunte care dau naştere miturilor moderne. Într-o Americă fără tehnologie, fără curent electric, fără specialişti şi în egală măsură fără executanţi, populată doar cu aşezări răzleţe de disperaţi care nici măcar nu ştiu unii de existenţa celorlalţi şi cu grupuri feroce de „hipersurvivalişti“, anarhişti violenţi, prădători umani care asigură cu succes partea de crime şi jafuri a oricărui scenariu post-apocaliptic, în America aceasta descompusă şi sălbăticită, apariţia unei uniforme de poştaş e precum un chibrit aprins în mijlocul unei peşteri adînci. Auzi zgomotul scăpărării şi creşte bucuria în tine, lumina te orbeşte cu strălucirea ei superbă, simţi mirosul de fosfor, vezi firul de fum, e o sinestezie întreagă care îţi
umple toţi receptorii. E efectul numit speranţă.

Gordon este el însuşi un pribeag în căutare de „puţină ordine în lume“ şi de „un loc în care cineva să-şi asume răspunderile“. Greu de găsit aşa ceva chiar şi în lumea de azi, pre-apocaliptică! (Unii ar putea cîrcoti că, din contră, lumea modernă e ordonată cu anasîna pînă în detaliile invizibile cu ochiul liber. Aş zice că ambele extreme sînt adevărate concomitent.) În lumea ce va să vină, oamenii de rînd îşi trăiesc deznădejdile în tăcere şi izolare. Super-computerul e doar o fantoşă; eroul local de-aia e local pentru că refuză să coboare de pe muntele lui comod; oamenii o duc de azi pe mîine,„cu ochii bine închişi în faţa realităţii“;un fost membru al societăţii pentru protecţia animalelor organizează lupte de cîini (ca şi bucuria extremă, dezastrul şi disperarea, se ştie, sînt bune să-ţi ţeasă o ceaţă pe ochi); primarii de ici-colo de-abia se îndură să deschidă porţile satelor cînd apare cîte un călător precum Gordon.

De fapt nu „precum Gordon“, pentru că, iată, Gordon e unic. Pîinea e amară şi greu de obţinut, dar Gordon livrează circul (colindă satele şi recită monologuri din Shakespeare contra masă şi provizii pentru drum), iar mai apoi promisiunea. La spectacolele de
amator susţinute de el, lumea se strînge ca la urs şi nu se mai îndură să plece. La ce le trebuie teatru acestor chinuiţi cu viaţă scurtă şi grija permanentă a stomacului? Sînt în stare să supravieţuiască în condiţii grele, să facă faţă atacurilor fiarelor sălbatice, muncilor şi iernilor grele, pot de toate, dar nu sînt în stare să-şi amintească – detaliu sine qua non dacă vrei să reconstruieşti. E un moment de cumpănă, pentru că „lucrurile merg foarte rău atunci cînd oameni care cîndva au citit cărţi şi reviste şi, slavă Domnului, şi-au completat singuri formularele de impunere la taxe, ajung să trateze un actor itinerant ca pe un trimis al Cerului“. Dar, iată, Gordon poartă o cămaşă de poştaş cu însemnele potrivite vremurilor cînd America era o federaţie de state suprapopulate şi ultracivilizate. E suficient pentru ca majoritatea să înceapă să viseze că puterea federală încă mai există în vreun colţ de ţară, şi nu doar că mai există, dar lucrează la refacerea urgentă a civilizaţiei. La şaisprezece ani după ce tuturor le-a murit toată lumea, Gordon începe să împartă scrisori! Vrînd-nevrînd, Gordon devine „agentul de legătură“ al fictivelor nuclee de autoritate, o transpunere în real a imaginii deja mitice a călăreţului de pe efigia poştală;
vrînd-nevrînd, Gordon trebuie să recucerească şi să recivilizeze de unul singur nu doar Vestul, ci toată America de Nord. Şi se aruncă în asta cu capul înainte, pentru că „elconstituia un anacronism pe care acest modern ev mediu neglijase să-l nimicească atunci cînd eliminase din lume în mod sistematic orice formă de idealism“.

Nu vă faceţi griji. Din fericire, cartea asta nu e povestea unui super-erou care şterge umanitatea la cur de rahat şi o învaţă să crească mare şi deşteaptă. Cartea este, în mare, cam despre asta:

Gordon „îşi elaborase planul de supravieţuire cu ajutorul unui dram de spirit şi al cîtorva coincidenţe, dar acum, pe măsură ce trecea dintr-un oraş în altul, oamenii mureau de dorinţa de a-l crede, mai cu seamă după ce înmînase destinatarilor cîteva scrisori provenind din locurile pe unde fusese. După atîţia ani, oamenii regretau încă luminoasele vremuri de odinioară, de armonie şi ordine, şi marea naţiune spulberată. Această nostalgie înfrîngea resemnarea, obţinută cu atîta greutate, aşa cum dezgheţul primăverii sparge crusta de gheaţă a unui rîu“.

De remarcat aşadar două idei: una, oamenii mureau de dorinţa de a-l crede, iar cealaltă, resemnarea obţinută cu atîta greutate. A doua, mai ales, ne este foarte, foarte familiară, cu deosebirea că în vremurile acestea moderne, civilizate, tehnologizate, comode, resemnarea se obţine foarte lesne şi se păstrează mai multă vreme.

Cam asta voiam neapărat a vă spune. Restul, lucruri mai mult sau mai puţin interesante, le înşir telegrafic ca să nu sufoc ideea de mai sus, deşi, la urma urmei, toate se leagă.

• De la înălţimea falsei sale identităţi de funcţionar federal, Gordon ceartă nişte săteni apatici, care nu sar să-şi organizeze apărarea cînd îi anunţă că se apropie (în fine, un adevăr) o ceată de bandiţi survivalişti. „Rolul pe care şi-l asumase începea să-l pătrundă din moment ce în acele clipe de tensiune în care înfruntase mulţimea crezuse el însuşi în cuvintele sale! Simţise forţa rolului său… a indignării unui slujitor al poporului împiedicat de oameni mărunţi şi fără personalitate să-şi împlinească datoria…“

De meditat, aş zice eu, nu asupra modului în care ajungi să crezi singur în neadevărul pe care îl creezi, ci asupra naturii acelui neadevăr: este el o „minciună“ sau un „ideal“? Cum deosebeşti (şi mai merită s-o faci) una de alta într-o situaţie atît de ceţoasă?

De fapt, pe marginea cărţii e mult de meditat asupra tipurilor de minciuni. E chiar atît de rău să minţi uneori? Cît la sută din istorie e o minciună? Micile întîmplări umflate cu pompa pentru a servi drept pretexte pentru mişcări de protest/revoluţii/războaie ce altceva sînt decît forme ale minciunii? (Şi cît de des apare pretextul în istoria umanităţii?)

„Am minţit! Pentru că n-am vrut să se termine!“ spune personajul.

Şi cît de frecvent minţim doar pentru că nu vrem să se termine ceva?

• „O dată cu prăbuşirea civilizaţiei dispăruseră atîtea lucruri, încît existau cuvinte, cîndva cît se poate de banale, care de atunci nu mai fuseseră auzite.“ Exemplul din carte este „feminism“ (nu unul oarecare, ci unul care are importanţa lui în plot). Acum, eu nu mor după cuvîntul ăsta în particular, dar recunosc că ideea în sine, de dispariţie – catastrofică – a cuvintelor, mi-a făcut piele de găină. Există un moment în care Gordon citeşte un text aproape ireal în contextul semi-sălbăticiei generale:
„Infiltraţii incipiente prin delimitările tectonice ale zonei… variabilitatea reţinerii apei în sol… – Cuvinte pe care nu le mai citise… nici măcar nu le mai gîndise… de şaptesprezece ani şi cărora le simţea pe limbă gustul de odinioară“.

A fost momentul în care mi-am dat seama că gustul cuvintelor face parte dintre lucrurile pe care le luăm drept fireşti şi, mai ales, garantate. Or, gustul anumitor cuvinte nu ne este garantat. Îl putem pierde oricînd.

• „Băieţii îi strînseră mîna foarte serioşi, fiecare adresîndu-i-se cu domnule inspector. Neîndoios, cu toţii aspirau să cucerească onoarea supremă, aceea de a deveni poştaşi… funcţionari publici ai unei naţiuni pe care erau prea tineri ca s-o fi cunoscut.“

Iaca… pentru ce sînt dispuşi oamenii să moară. A, şi pentru VW, iniţialele cromate de pe maşinile Volkswagen – dar numai dacă ajung să simbolizeze comunitatea Văii Willamette.

• „Am descoperit că marile cauze sînt rele platnice²: iau, iau şi nu dau nimic în schimb.“

• „Pădurile de pini sub zăpadă nu păreau diferite de cele de dinaintea venirii omului… ca şi cum toate ororile ultimilor şaptesprezece ani ar fi avut vreun sens numai pentru nişte creaturi efemere, fiind irelevante pentru viaţa naturii.“

• Am avut şi de mîrîit la adresa cărţii. Sînt unele fire netoarse pînă la capăt, sînt unele pasaje la care am zis cîh! (cum e cel cu lupta „giganţilor“ ranforsaţi – de altfel, găselniţa cu ranforsarea umană, din partea mea, putea să lipsească şi n-aş fi plîns după ea), unele idei cam trîntite, care m-au nedumerit şi m-au enervat (cum e chiar cea cu feminismul). Însuşi începutul îmi aminteşte, pe zeci de pagini, de o carte obscură apărută cîndva şi la noi, la Nemira: Lup şi fier; îmi aminteşte de ea prin multele detalii aride cu care sînt descrise urmele de civilizaţie pe jumătate înghiţite de natură – centimetri, unghiuri, materiale etc. etc. Transpare din ele acea „pedantă atenţie la detaliu care scoate toată plăcerea din scris“, despre care vorbeşte Stephen King în On Writing (urmează un cartuş…), concluzionînd: „Asta nu e proză, e-un manual“.

Cu toate astea în cîrcă, susţin totuşi că Poştaşul lui Brin ar merita o reeditare, dar obligatoriu în traducere după original. Fără a scădea nimic din meritele versiunii lui Horia Aramă, părerea mea e că italiana şi engleza nu simt la fel şi cuvintele lor n-au acelaşi gust.

__________

1 – Sic! pentru că de fapt nu e vorba de nici o „tradiţie“. Lammas Night (Noaptea vrăjitoarelor, Nemira, 1995), cartea lui Katherine Kurtz la care mă refer aici, nu are nici o legătură cu Poştaşul lui Brin în afară de cele stabilite de intelectul meu de cititor uneori obosit de cinism: elogiul eroismului nefabricat, redescoperirea unui patetism care nu dezgustă, ci emoţionează, satisfacerea unei nevoi pe care o suprimăm sau o ascundem cît putem de bine. Nevoia de a ne lăsa emoţionaţi de lucruri mai presus de noi.

Desigur, cine vrea cu adevărat poate stabili o paralelă între capul încoronat care trebuie să moară pentru a se reînnoi ciclul istoriei (Lammas
Night) şi omul de jos care repune în mişcare rotiţele umanităţii (The Postman). Poate observa inclusiv că aceste două cărţi au apărut la noi cam în aceiaşi ani.

Eu însă n-am să observ toate astea, pentru că mi se par neimportante.

2 – Corect, „rău-platnice“, dar de data asta pledez pentru neluarea în seamă a greşelii. Oricum, traducerea lui Horia Aramă beneficiază de o limbă română mai corectă şi mai fluidă decît multe cărţi cu pretenţii scoase azi la edituri de calibru.