Stephen King – Misterul regelui – despre scris (I)

.

Misterul regelui – despre scris (II)

.

On Writing: A Memoir of the Craft 2000, Scribner, SUA	2007, Ed. Nemira (paperback)

If you don’t have the time to read,

you don’t have the time (or the tools) to write.

.

Partea bună cu această carte este să te aşezi în fotoliu şi să te relaxezi citind-o. Partea rea cu această carte este că mulţi aspiranţi la gloria literară se vor aşeza la birou cu ea lîngă tastatură şi se vor încrîncena să… nu ştiu ce să. Şi mai nasol o să fie la sfîrşitul lecturii, cînd, după 280 de pagini tipărite destul de mărunt, îşi vor da seama că singurul sfat real şi aplicabil pentru ei este acesta:
„dacă vreţi să fiţi scriitori, trebuie să faceţi două lucruri mai presus de toate: citiţi mult şi scrieţi mult. Nu cunosc niciun mod de a ocoli aceste două lucruri, nicio scurtătură“.
Nasol.
Citez de pe un blog: „Nu pot sa zic ca mi-a iluminat vederea asupra scrierii unei carti“ (proprietarul blogului mărturiseşte că a început să lucreze la primul lui roman, avînd deja vreo douăzeci de pagini scrise). În fraza citată stau şi problema, şi cheia rezolvării ei. Problema este că un număr impresionant de aspiranţi într-ale scrisului păstrează într-un colţ al minţii convingerea că există, că trebuie să existe nişte secrete/paşi/manevre/ritualuri, ceva care ţine strict de ştiinţa scrisului beletristic şi care trebuie aflat neapărat pentru a putea ajunge şi tu, aflătorule, scriitor.
Cheia rezolvării este că nu, nu există nici o iluminare de acest gen. Dacă măcar o parte din energia depusă pentru această căutare sterilă (şi care seamănă într-un fel cu zbaterile neostenite ale femeilor supraponderale, dispuse să sacrifice aproape orice, bani, sănătate fizică şi psihică, demnitate personală etc. etc. pentru o metodă miraculoasă de slăbire rapidă; deşi li se repetă întruna că nu există aşa ceva, şi chiar par a se resemna cu adevărul, la primul flacon de pastile-minune cedează şi sar cu banul) s-ar canaliza spre citirea de cărţi şi studierea lor comparativă, deja jumătate de drum ar fi parcurs. Dar ia o grasă şi explică-i că cele 24 de kilograme pe care le are în plus le va da jos uşor şi fără probleme de sănătate într-un an de zile, mîncînd cumpătat şi făcînd mişcare. Te va ocoli discret şi se va orienta spre următoarea reţetă de „zece kile-n zece zile“. Cinci ani mai tîrziu va avea 30 de kile în plus, dar nu se va da bătută şi nici abătută din drumul ei spre slăbirea rapidă.

.

Mizerii pereche

• Ce mi-a plăcut întotdeauna la King e cuţitaşul bine ascuţit cu care feliază subţire şi egal, pe o tavă de argint, copiii şi copilăria lor. Omul se pricepe la copii, asta e clar. Le are cu psihologia, observă fineţuri, relaţionează subtil şi întrezăreşte efecte tîrzii în timp. Interesant este că romanele lui sînt presărate cu prietenii magnifice, dar citiţi în On Writing despre Dodie Franklin şi magnifica poveste de dragoste şi camarederie dintre mizeria ei şi colegii de clasă – este subcapitolul 29 din capitolul „C.V.“. Şi nici măcar nu e beletristică propriu-zisă, e o descriere destul de seacă a unei amintiri din copilărie. (Sau e o superbă descriere a închisorii impuse şi autoimpuse în oraşul ăla de chinuiţi ai sorţii.) Înduraţi-mă cu un citat mai lung – sau săriţi-l, după cum doriţi, eu v-am avertizat:

„Dodie şi fratele ei Bill au purtat aceleaşi lucruri în fiecare zi a primului an şi jumătate de liceu: pantaloni negri şi cămăşi
sport ecosez cu mâneci scurte pentru el, o fustă lungă şi neagră, o pereche de şosete cenuşii până la genunchi şi o bluză albă fără mâneci pentru ea. [...] Bluza albă fără mâneci a lui Dodie a început să se îngălbenească de uzură, vechime şi pete peste pete de transpiraţie. Pe măsură ce se subţia pânza, au început să i se vadă tot mai bine bretelele sutienului. Celelalte fete o luau peste picior, la început pe la spate şi apoi drept în faţă. Glumiţele au devenit batjocură. Băieţii nu luau parte la asta; noi îl aveam pe Bill de care să ne ocupăm (da, am dat şi eu o mână de ajutor – nu foarte mult, dar mă număram totuşi printre ceilalţi). Dodie a suferit cel mai mult, cred. Fetele nu se limitau să râdă de ea; o şi urau. Dodie era întruchiparea temerilor lor.

După vacanţa de Crăciun din al doilea an de liceu, Dodie s-a întors la şcoală plină de splendoare. Vechea fustă neagră şi demodată fusese înlocuită de una de culoarea afinelor care se oprea la genunchi în loc să-i coboare până la glezne. Zdrenţăroaselor şosete lungi le luaseră locul ciorapi de nailon, care-i veneau bine pentru că-şi răsese în sfârşit luxuriantul covor de păr negru de pe picioare. Străvechea bluză fără mâneci făcuse loc unui pulover din lână moale. Îşi făcuse până şi permanent. Dodie era o fată transformată şi i se vedea pe chip că o ştia. Habar nu am dacă a pus bani deoparte pentru hainele acelea noi, dacă-i fuseseră oferite în dar de Crăciun sau dacă trecuse printr-un iad de implorări care dăduse rezultate. Nu contează, pentru că hainele n-au schimbat nimic. Tachinările din ziua aceea au fost mai groaznice ca niciodată¹. Colegele ei nu aveau nicio intenţie să-i permită să iasă din şablonul în care o închiseseră; a fost pedepsită tocmai pentru că încercase să evadeze. [...] I-am văzut zîmbetul cum se ofileşte, i-am văzut lumina din ochi cum mai întâi păleşte şi apoi se stinge complet. Până la capătul zilei, era din nou fata care fusese înaintea vacanţei de Crăciun – o creatură ştearsă, palidă şi pistruiată, care se furişa pe coridoare cu ochii în pământ şi cu cărţile strânse la piept.

A venit îmbrăcată cu noua fustă şi noul pulover şi a doua zi. La fel şi-n a treia. Şi-n a patra. Când s-a încheiat anul şcolar, tot cu ele era îmbrăcată, deşi pe-atunci vremea era mult prea caldă pentru a purta lână şi avea întotdeauna broboane de sudoare la tâmple şi pe buza de sus. Permanentul făcut în casă n-a fost reîmprospătat, iar hainele au căpătat un aspect miţos şi trist, însă tachinările au revenit la nivelurile de dinaintea Crăciunului şi batjocura a încetat complet. Cineva încercase să ajungă la gardul împrejmuitor şi trebuise doborât la pământ, atâta tot. Odată zădărnicită evadarea şi restabilită numărătoarea prizonierilor, viaţa se putea întoarce la normal.“

.

Scriitorul-actor

• Se simte însă şi o mică doză de cabotinism în cartea lui King. Se simte un pic de actorie. Un pic de şcoală de scris. Da, desigur, chiar el recomandă evitarea acestui soi de şcoli, nepierderea timpului cu cursurile de creative writing, dar anumite principii şi metode s-au prins şi de el, voit sau nu (sic!). Veţi zice că nu-i nimic rău în a avea o şcoală de scris la activ şi că, din contră, bine-ar fi să se răspîndească şi la noi cursurile acestea, măcar pentru a se cerne nivelul cel mai de jos al pretinşilor scriitori. Eu n-am să vă contrazic, am să precizez doar că şcoala nu trebuie să fie ghicibilă în produsul final. Eu nu vreau să depistez în text şcoala, ci talentul educat. În general, nu-mi place să depistez pe marginile mesei modelul şi mărimea dălţii cu care a fost lucrată.

• Chestia de mai sus se leagă şi de anumite neconcordanţe dintre sfaturile oferite de King: pe de o parte, ia peste picior „opinia conform căreia literatura de calitate venea spontan, într-o răbufnire emoţională ce trebuia surprinsă pe dată“, fără apelul la uneltele de fasonare, şi recomandă călduros lucrul cu textul în diverse etape de strunjire, iar pe de altă parte, „Ţineţi minte că regula de bază a vocabularului este: foloseşte primul cuvânt care-ţi vine în minte, dacă e potrivit şi colorat. Dacă ezitaţi şi staţi pe gânduri, veţi găsi alt cuvânt – sigur că veţi găsi, întotdeauna există alt cuvânt –, dar probabil că nu va fi la fel de bun ca primul sau atât de aproape de ceea ce vreţi să spuneţi“.

Bun sfat, dar presupune că bietul scriitor umblă mereu cu inspiraţia la el, ceea ce nu-i adevărat în majoritatea cazurilor cînd se pune pe scris. Sau, dacă aşteaptă să fie adevărat, poate să aştepte mult şi bine şi să excrete o pagină pe lună. Lucru absolut dăunător pentru viitorul lui de scriitor.

Desigur, mai există o metodă pentru forţarea inspiraţiei: pune curul la treabă, domnule scriitor aspirant, şi, conform sfatului lui King, citeşte zilnic patru ore, apoi scrie zilnic patru ore, sau, mă rog, în ce ordine vrei. După o vreme, deja inspiraţia va curge, scrisul va merge ca uns, romanele se vor scrie mult mai lesne decît ţi-ai putea închipui, iar facturile neplătite din lipsă de serviciu în Românica cvasi-capitalistă te vor conduce la loc liniştit, pe cartoane lîngă rigolă, unde să tot scrii nederanjat de griji mundane, hrănind din bucata ta de pîine un scriitor şi-un cîine. Nu că ar fi mai lesne de realizat altundeva: „În America, lucrează mii de scriitori talentaţi şi numai câţiva dintre ei (cred că cifra s-ar putea să fie de numai cinci la sută) îşi pot întreţine familiile şi pe ei înşişi din munca lor de creaţie“.

Bine, şi care ar fi concluzia? Că orice-ai face n-ai nici o şansă? Nu, desigur, concluzia e tot aia de mai sus, tot aia care se va desprinde şi de mai jos, tot aia oricum ai da-o: nu există nici o reţetă pentru prăjitura numită scriitor. Există doar linii generale de luat în seamă, greşeli de evitat – iar aici King este generos în detalii – şi truisme de bun-simţ, pe care scriitorul aspirant de regulă le priveşte cu dispreţ şi le ocoleşte în drumul său triumfal spre metoda „zece kile-n zece zile“.

.

Jos adverbul! (Cu condiţia să ştim ce-i ăla)

• În fruntea truismelor de bun-simţ ocolite cu obstinaţie se situează… – oh, cum îi creşte inima lui vidal… – studierea pînă la un nivel rezonabil a limbii în care scrii: „În compartimentul de sus al trusei cu unelte trebuie să puneţi şi gramatica şi nu mă mai necăjiţi cu gemetele voastre de exasperare sau cu strigătele cum că nu pricepeţi gramatica, că niciodată n-aţi priceput gramatica, că aţi ratat tot semestrul acela din al doilea an de engleză, că e frumos să scrii, dar că gramatica e-o plictiseală de zile mari“. La care se adaugă: „concentraţi-vă la treburile mai de rând, la dereticat, cum ar fi corectarea greşelilor de scris şi eliminarea inconsistenţelor. [...] numai un nepriceput spune: «O, păi, dă-o-ncolo, pentru asta sunt plătiţi corectorii.»“

Eu am auzit la vrăjeală de-asta de m-am săturat. Ia mai lasă-mă, că de-aia are editura corectori. Ce scapă din vedere aspirantu’ cu vocabular mic şi gramatică bolîndă este că dacă te împrieteneşti cu cuvintele limbii în care scrii ţi se deschide brusc o lume nouă, în care, vei observa, literatura ta se simte bine şi mai ales prosperă. Agramatul nu-i nimic mai mult decît un fraier care stă cu curul pe valiza cu lingouri de aur, dar prin buzunare are doar mărunţiş de ţigări.

• Adverbul e neprietenul scriitorului, cel puţin aşa concluzionează King. Şi nu fără exemple valabile:

„— Pune-l jos! strigă el ameninţător.

— Dă-mi-l înapoi! se rugă el înjositor…

— Nu fi aşa de tont…, zise Utterson dispreţuitor.“

Acum, eu ştiu una: ai un coş cu mere, stă pe bufet de-o săptămînă jumate, unele mere sînt încă bune, altele s-au stricat. Dacă alegi un măr stricat, cu ce drept scrii în tratatul despre mere că merele nu sînt bune de mîncat pentru că sînt putrede şi rele la gust? Evident că, în contextul de mai sus, „ameninţător“ e un adverb prost ales, prost de tot, dar personajul putea să strige albastru, putea să strige ceva… brautiganian^1bis , şi n-ar mai fi fost, cu siguranţă, (atît de) prost. Sfatul nu e însă întru totul de lepădat. În subsidiar străluceşte una dintre cele mai bune idei de care ar trebui să se agaţe un scriitor aspirant: Nu numi lucrurile; creează-le! Creează un „el“ ameninţător sau
înjositor şi un Utterson dispreţuitor, în loc să-i numeşti astfel, făcîndu-l pe cititor să ridice din umeri şi să se întrebe de ce ar trebui să te creadă pe cuvînt că indivizii aceia erau aşa şi nu altfel, din moment ce nu le-ai oferit argumente solide în acest sens.

.

Cu ideea pe tăietor

• Multe dintre sfaturile lui King pornesc de la premisa că cititorul e un veşnic tîmpit şi că datoria de scriitor se sintetizează prin „mîngîiaţi-i pe tîmpiţi“. Citatul ilustrativ în acest sens este din prefaţa de E.B. White la Elemente de stil de Will Skunk²:
„[Will Skunk] considera că cititorul se află de cele mai multe ori în mare dificultate, o persoană care se zbate într-o mlaştină, şi că e de datoria oricui încearcă să scrie [...] să sece numaidecât acea mlaştină şi să-l aducă pe om înapoi pe teren ferm sau măcar să-i arunce o frânghie“. Citatul e adus de King în sprijinul propriei sale idei: „Poate aţi observat şi cât de uşor e să înţelegi o idee atunci când e împărţită în două idei. Asta uşurează lucrurile pentru cititor, iar cititorul trebuie să vă fie întotdeauna principala preocupare a scriitorului³“. Acum, n-am să merg pînă la a susţine că ăsta e sfatul cel mai probabil să elimine din viitorul roman al scriitorului aspirant orice urmă de profunzime şi orice provocare intelectuală; am să mă opresc doar la a susţine că sfatul ăsta e foarte probabil să elimine din viitorul roman al scriitorului aspirant mai toată profunzimea şi o mare parte din ceea ce constituie provocare intelectuală. (În plus, mai rău decît atunci cînd nu înţelege, cititorul se supără cînd i se dau lucrurile mură-n gură… sau cînd e luat drept tîmpit. Nu înseamnă că nu există şi cititori tîmpiţi. Dar pînă şi aceia preferă ca scriitorul să-i creadă inteligenţi. Zău.)

.

(va urma)

.

__________

1 – După părerea mea, „mai groaznice ca oricînd“ este forma corectă, „mai groaznic ca niciodată“ sau orice alt comparativ de superioritate pus în relaţie cu „niciodată“ fiind o eroare de logică.

1bis – Pentru exemplificare, înşiruiri de cuvinte brautiganiene găsiţi în blogul teroristei – despre romanele lui Richard Brautigan apărute în româneşte.

2 – Elements of Style este un ghid de stilistică literară pentru engleza americană scris în 1918 de profesorul universitar William Skunk jr., revizuit şi extins în 1959 de un discipol al autorului, E.B. White.

3 – (sublinierea mea) Ave, redactore, cititorii te salută!

.

Misterul regelui – despre scris (II)