Stephen King – Misterul regelui – despre scris (II)

Misterul regelui – despre scris (I)

Minus 10% text, minus 80% literatură?

• Am ajuns tiptil şi la un citat faţă de care am nutrit ceea ce s-ar putea chema aversiune la prima vedere: „Cumpărătorii de cărţi nu sunt atraşi, în linii mari, de meritele literare ale unui roman; ei vor o poveste bună pe care s-o ia cu ei în avion, ceva care mai întâi să-i fascineze, apoi să-i captiveze şi să-i facă să întoarcă pagină după pagină. Asta se întîmplă, cred eu, atunci cînd cititorii
recunosc oamenii dintr-o carte, comportamentul lor, mediul în care se mişcă şi felul în care vorbesc. Când cititorul aude ecouri puternice ale vieţii şi convingerilor lui sau ei¹, e înclinat să se implice mai mult în poveste“.

Well, well, well, ce-avem aici… O idee preconcepută, soră bună cu aia de data trecută care presupunea că cititorul e tîmpit. (Nu că n-ar fi adesea, cum spuneam şi nu dorim să uităm.) Ce straniu, eu am observat că pe mulţi nu-i poate captiva o poveste, fie ea interesantă, dacă e scrisă slab, clişeistic, fără har. (Vorbim în continuare de beletristică, da?) Adică vrei să-mi vinzi brînza bună în burduf de cîine şi ai impresia c-o să bag degetul s-o gust? Şi să-mi mai şi placă?! Nu mai vorbesc de ideea cu totul haioasă cum că apropierea dintre cititor şi personaj până la recunoaşterea primului într-al doilea e condiţia unică şi necesară pentru ca cititorul să fie atras de proza ta de scriitor aspirant. Sau de proza lui de scriitor consacrat.

De altfel, King însuşi o comite adesea, însă e fair şi recunoaşte că e şi el „doar un păcătos de rând“ care a răspîndit de-a lungul timpului prin propria-i proză „destule păpădii“ de stil. Frumos e însă că o comite exact unde ne sfătuieşte pe noi cum să n-o. Fii atent, scriitor aspirant: cică la revizia textului trebuie să tai cam zece la sută din ce-ai scris, că precis e redundant. Şi după ce te sfătuieşte asta îţi povesteşte cum a primit el în scris sfatul acesta de la un redactor de editură („Formula: ciorna 2 = ciorna 1 – 10%. Baftă!“) şi cum a copiat formula pe o bucată de carton tăiat dintr-o cutie pentru cămăşi, apoi şi-a lipit-o pe perete deasupra maşinii de scris. Mie îmi pare evident că detaliul cu cutia pentru cămăşi este absolut inutil. Cartonul putea rămîne carton şi-atît, era un carton mai misterios aşa. N-are nici o relevanţă că era o cutie pentru cămăşi, nu-mi spune nimic nou şi interesant, nu foloseşte la absolut nimic detaliul că Stephen King avea… cămaşă. Oricum nu-mi imaginam că n-avea, pentru că în 1966, cînd se petrecea asta, cămaşa era piesa de bază în vestimentaţia bărbaţilor, nu tricoul. (Altceva era să nu fi avut Stephen King nici o cămaşă în ziua de azi. Ăla da detaliu.)

Fabrica sau alambicul?

• Un reproş îndoielnic le face King unor mari scriitori care au comis prea puţină literatură după gustul lui – Harper Lee, cu o singură carte, dar şi Lowry sau Thomas Harris, cu… „mai puţin de cinci“: „mă-ntreb tot timpul două lucruri despre aceşti oameni: cât de mult le-a luat să scrie cărţile pe care efectiv le-au scris şi ce-au făcut în restul timpului? Au tricotat? Au organizat acţiuni bisericeşti de binefacere? Au divinizat prune? Poate că sunt puţin răutăcios, dar sunt, credeţi-mă, şi sincer curios. Dacă Dumnezeu ţi-a dat ceva ce ştii să faci, de ce, pentru numele lui Dumnezeu, n-o faci?“

Nu ştiu, frăţicule, ce faci de nu scrii, cînd nu scrii. Poate viaţa ta are alt sens decît acela, ce zici de varianta asta? Poate nu mai ai chef, sau poate pur şi simplu nu mai ai ce. Poate refuzi să automatizezi un proces atît de sensibil şi să transformi în fabrică de texte alambicul de magie. Zici tu, Stephen King, că obligatoriu calitatea însoţeşte cantitatea dacă ea, calitatea, se regăseşte într-o fracţie? Că, na, la zece texte pulp, de calitate egală, aşa o fi. La zece Mockingbird, mai greu. Bănuiesc.

Frankenstein c’est moi!

• Şi totuşi în cartea asta am găsit explicat foarte limpede motivul pentru care eu (chiar eu, de mine vorbesc acum, nu de altcineva, nu de King, nu de „scriitorul-aspirant“, nu de vreun anume scriitor aspirant) scriu:

„Cuvintele dau naştere propoziţiilor; propoziţiile dau naştere paragrafelor; uneori paragrafele prind viaţă şi încep să respire.
Imaginaţi-vă, dacă vreţi, monstrul lui Frankenstein pe-o lespede de piatră. Vine un fulger, nu din cer, ci dintr-un umil paragraf
compus din cuvinte. Poate că e primul paragraf într-adevăr bun pe care l-aţi scris vreodată, ceva atât de fragil şi totuşi plin de promisiuni² încât vă înspăimântă. Vă simţiţi aşa cum trebuie să se fi simţit Victor Frankenstein atunci când acea creatură alcătuită din bucăţi de cadavre cusute laolaltă a deschis brusc ochii ei apoşi şi galbeni. Dumnezeule, respiră, vă daţi seama? Poate că şi gîndeşte. Şi acum ce naiba mă fac?“

Cînd voi depista vreo altă îndeletnicire care să mă facă să trec prin asemenea senzaţii, preferabil cu mai puţin efort decît cere scrisul, mă voi lăsa de scris şi mă voi apuca de acea îndeletnicire. Garantat.

Două doamne pe-o biată carte

• Titlul românesc (Misterul regelui) e o găselniţă ieftină, iar coperta care susţine grafic găselniţa e o catastrofă (pentru cine n-a văzut volumul cu ochii lui: galbenul din poza de mai sus e de fapt auriu). Nu-i vorba că nu s-ar vinde cartea din cauza ei, că doar e o carte care s-ar vinde şi fără coperte (mă tentează să remarc că i-ar fi fost mai bine fără), dar e vorba că ar fi meritat ceva măcar decent. Eventual o
„gînditoare de copertă“ (Dana Moroiu) care să citească în carte cum King însuşi se consideră şi se proclamă „proletar“ în marea orînduire a scrisului, noţiune care merge de minune cu coperta kitschos-regală.

• Nu pot să nu remarc şi ironia faptului că o carte care include multe pagini despre importanţa acurateţei lingvistice şi gramaticale e pe-alocuri plină precum broasca de rîie de o mulţime de stîngăcii de exprimare, inconsecvenţe de persoană a pronumelui, anacoluturi, dezacorduri, cacofonii evitate prin trîntirea lui „şi“ în mijlocul lor, virgule care generează ambiguităţi, calcuri lingvistice – adăugînd şi
numele Anei Antonescu pe lista redactorilor care dorm în bocanci, dacă nu cumva se afla deja acolo înainte de cartea asta. Exemple: „Pentru mine, scrisul îmi iese întotdeauna cel mai bine atunci cînd…“; „doisprezece cărţi“; „nu credeam că vreunul dintre personajeleîl
vor uita vreodată“; „fiecare dintre noi ne considerăm“; „Cu un an sau doi după ce am devenit sobru“; „eu eram cel care scrisesem“;
„niciunul dintre ei nu vor să fie“; „versiunile prescurtate ale cărţilor audio sunt o dizgraţie“; „îmi găsesc confortul în cuvintele lui“.
Nemaivorbind de faptul că „fiul cel mic“ nu poate fi una şi aceeaşi persoană cu „primul meu copil“. Nemaivorbind şi de rugăminţile fierbinţi ale lui King de-a ne apuca să… greşim: „poate partea cea mai bună [din această carte] e-o permisiune de-a greşi³: puteţi s-o faceţi, trebuie s-o faceţi şi, dacă aveţi curajul necesar să începeţi, o veţi face. Scrisul e magie…“ etc. etc. Nu că-i mişto să se roage cineva de tine atît de fierbinte să te pui pe greşit? [*evil grin]
[...]

A, era să uit: nu vă luaţi după lista din final, romanul lui Golding nu s-a tradus în română cu titlul Stăpînul muştelor. Din fericire. Mulţumimdininimăfierbinte redactorului şi ne întrebăm ce alte dude vom mai fi înghiţit în lipsă de original.

Una peste alta, On Writing este o carte interesantă – mai ales din perspectiva reacţiilor pe care le stîrneşte/le va stîrni din partea scriitorilor (aspiranţi). Pe de altă parte, secţiunea „C.V.“, cu amintiri din joneţe, mi s-a părut delicioasă, iar fragmentul dinspre final care descrie celebrul accident rutier şi revenirea la scris este deosebit de… sugestiv.

Mie mi-a plăcut. M-a relaxat. Dar cel mai important, zic eu, este că m-a emulat. Vă salut, mă duc să scriu.

__________

1 – Ave, redactore, cititorii te salută! Ei sau ele. (sic!) Sîntem convinşi că în engleză era his or her, dar româna nu are nevoie de astfel de precizări, bună dimineaţa. Din gaşca lui „niciun scriitor sau nicio scriitoare nu va accepta toate sfaturile editorului lui sau ei“.
Ori editura asta e hipercorectă politic şi-i e teamă de vreo revoluţie a sutienelor în faţa sediului, ori, mai probabil, redactarea suferă de entorse. Multiple.

.

2 – Virgula care trebuia să introducă propoziţia consecutivă lipseşte; o mînă malefică a mutat-o mai încolo, într-un loc în care n-ar fi trebuit să apară. [*evil laugh]

.

3 – În textul original, în limba engleză: permission slip („…perhaps the best of it… is a permission slip: you can, you should, and if you’re brave enough to start, you will. Writing is magic“…).

.

Misterul regelui – despre scris (I)