G. Gruita – Moda lingvistica 2007

.

G. GRUIŢĂ

Moda lingvistică 2007

Norma, uzul şi abuzul

.

2007,

Ed. Paralela 45,

colecţia Compact

(paperback)

Rahatul românesc în UE

Despre cuvinte promovate/retrogradate, despre popularitatea amărăşteanului ca urmare a adecvării sale la starea naţiunii, despre prescurtări leneşe, despre anacoluturi, pleonasme şi cacofonii, cu sau fără şi. Despre palatele care au înlocuit cabinetele, în metonimii care „mor fie prin Revoluţie, fie prin Constituţie“. Despre aşa un ordin/un aşa ordin, despre posibilitatea de a se putea, trecerea prin tranziţie şi alegerile electorale, despre fidelizarea cumpărătorului şi abatorizarea tineretului ovin, despre sintagmele sacrificate şi despre fabrica de semiverbe. Despre „jocul de societate“ cu î şi â. Despre metafora sportivă, metafora de tranziţie, politeţea la români şi subiectele de carton. Despre rahat.

Da, domnule, carte de citit! Omul s-a uitat prin presă („s-a uitat“ e un eufemism, în realitate a studiat Gligor de-a subţiat ziarele) şi a observat ce expresii, fraze, clişee, greşeli, figuri de stil sau lemnisme străluceau, puţeau, împroşcau confeti sau defilau pe podiumul modei lingvistice româneşti a anului de graţie 2007 (anul intrării în UE).

Nu de pomană anul intrării în UE. Cică UE, cînd ne-a primit în ea, ca o damă bună ce se află, a primit pe-alăturea de la noi şi un Cod Gramatical şi un Cod Lexical al limbii române – care, nenorocire pentru experţii lingvişti din uniune, nu prea corespund, în multe locuri, cu uzul din ţară. Pentru lexic, Gligor dă cel mai bun exemplu pe care-l putea da: „cuvîntul magic“ rahat. Mă uit şi eu în DEX şi ce definiţii văd la rahatul nostru? Iaca:

„RAHÁT,rahaturi, s.n. Produs de cofetărie cu aspect gelatinos, fabricat din sirop de zahăr, amidon şi diferite substanţe aromatice şi prezentat de obicei în formă de cuburi mici. ♦ Fig. (Fam.) Lucru fără importanţă.“

Şi vine UE cu echivalarea lexicală şi rămîne crăcănată, neînţelegînd ce vrea să zică presa noastră. Dar să-i dau cuvîntul lui Gligor:

„Experţii UE întâmpină mari dificultăţi în decodarea unor afirmaţii, repetate aproape zilnic în presă, despre faptul că «economia se află în rahat» sau că «ţara trebuie scoasă din rahat». Explicaţia dată de Partea Română, că ar fi vorba de o campanie naţională antidiabetică, nu poate fi considerată satisfăcătoare.“

Cu alte cuvinte, cartea conţine chestii drăguţe şi uşor de digerat, fără morgă academică şi diverse farafastîcuri greoaie, despre altminteri-aridităţi – ca, de pildă, etimologia. Sau felul cum limbajul năpîrleşte uşurel de unele expresii, făcîndu-şi piele nouă din altele. Incredibil, dar domnul acesta a reuşit să facă o lectură plăcută şi interesantă dintr-un subiect arid şi, pentru mulţi, greţos.

De remarcat cîte dume sînt extrase din reviste cu pedigriu, gen Dilema sau România literară. Pe de altă parte, Gligor însuşi scrie corect, însuşire care de regulă le lipseşte fix sfătuitorilor în domeniu (nu vreau să-mi amintesc de prefaţa aceea cumplită la DOOM-ul din 2005; pentru amatorii de lingvistică sado-maso, am scris aici). În context, mai să nu observ un „Ce-i care arată cu degetul“, typo curat, fără dubii, dar şi „noul-venit“, la care am căscat ochii mari, zîna-cea-bună-cratima nereuşind să mă îmbuneze după inexplicabila articulare a adverbului nou.

Nu vă uitaţi la poza de pe coperta a patra! Nu-i a lui. Pe cuvînt că nu-i. N-are cum. Aia e poza unui activist de partid îmbătrînit „în structuri“, zău dacă nu. Or, G. Gruiţă din Moda lingvistică… e un ins inteligent şi flexibil, plin de umor, cu un limbaj proaspăt, cu ritm şi măsură, cu tot ce vrei; un ins care înţelege că limba română e vie, cît de vie e şi prin ce extremităţi a început să pută. Nu pare să aibă complexe, recunoaşte de-a dreptul că nu e Mafalda (în 1994 a publicat o Gramatică normativă printre ale cărei recomandări şi previziuni se află şi eşecuri dovedite în timp), dar la analize de caz e imbatabil.

Îmi place că face şi nişte savuroase observaţii socio-psihologice, cum e cea despre circumstanţialul de excepţie şi legătura lui de-a dreptul mitologică cu destinul românesc:

„Răsfoind presa actuală (…), impresia cititorului (…) este că România a fost predestinată acestei specii de circumstanţial şi că există o opoziţie netă între ceea ce se întîmplă la noi şi lucrurile care se petrec în partea neromânească a mapamondului:

• «Nicăieri în lume, cu excepţia sistemului politic românesc, nu poţi să fii, în acelaşi timp, şi lider sindical, şi parlamentar al puterii» (…);

• «În orice ţară, afară de România, o asemenea practică e aspru pedepsită…» (…)

Este atît de bine fixat acest «statut sintactic» al României (şi al românilor), încât nici nu mai are nevoie de o exprimare concretă. Ajunge să fie menţionată partea întâi a construcţiei (regula), cealaltă (excepţia) se subînţelege:

• «Pretutindeni în lume Opoziţia politică este ocrotită, nu lovită…» (…)

• «În orice ţară civilizată, după un asemenea eşec, se întâmplă demisii, domnule!» (…)“

Gligor analizează de altfel „mitul excepţiei“ româneşti înapoi pe firul istoriei pînă pe vremea cînd avea conotaţii pozitive, cînd eram cei mai viteji şi mai drepţi din partea asta a lumii, care oricum era cea mai vitează şi mai dreaptă dintre toate părţile lumii; concluzia însă e tot aia indiferent de epocă: e vorba de un simplu „clişeu stilistic obsesiv“, fals argument trîntit în demonstraţii drept dovadă supremă, pe care l-am remarcat şi eu de atîtea ori şi care m-a dus la conflicte deschise în blogosferă cu practicanţii lui fervenţi. Cum Gligor are des treabă cu rahatul, îl face şi pe ăsta de rahat, fără emoţii:

„• Sunt singurul medic din România şi poate din Europa care are un cabinet medical într-un WC» (Naţ., 2003, nr. 1918, 1/4).

Afirmaţia de mai sus este la fel de «riguros» documentată ca cele care încep cu «nicăieri/peste tot în lume». Cu un plus, de data aceasta, pentru autor, care este mai prudent, introduce un «poate» («şi poate din Europa“), ştiind că, în Europa, evidenţa cabinetelor medicale plasate în veceuri nu este încă bine pusă la punct.“

Şi mă întorc, în final, la excepţia românească, remarcînd cu ajutorul lui Gligor sintagma forţată „români de pretutindeni“ şi sugestia involuntară cum că românii din diaspora ar fi ubicui, dar mai ales „reversul trist al excepţiei“: „pentru românii «de acasă» nu mai rămâne decât antonimul lui pretutindeni, adică nicăieri“.

Eu aş zice s-o citiţi. E o poveste frumos scrisă despre cuvintele care ne compun azi.