G. Gruita – Moda lingvistica 2007

.

G. GRUIŢĂ

Moda lingvistică 2007

Norma, uzul şi abuzul

.

2007,

Ed. Paralela 45,

colecţia Compact

(paperback)

Rahatul românesc în UE

Despre cuvinte promovate/retrogradate, despre popularitatea amărăşteanului ca urmare a adecvării sale la starea naţiunii, despre prescurtări leneşe, despre anacoluturi, pleonasme şi cacofonii, cu sau fără şi. Despre palatele care au înlocuit cabinetele, în metonimii care „mor fie prin Revoluţie, fie prin Constituţie“. Despre aşa un ordin/un aşa ordin, despre posibilitatea de a se putea, trecerea prin tranziţie şi alegerile electorale, despre fidelizarea cumpărătorului şi abatorizarea tineretului ovin, despre sintagmele sacrificate şi despre fabrica de semiverbe. Despre „jocul de societate“ cu î şi â. Despre metafora sportivă, metafora de tranziţie, politeţea la români şi subiectele de carton. Despre rahat.

Da, domnule, carte de citit! Omul s-a uitat prin presă („s-a uitat“ e un eufemism, în realitate a studiat Gligor de-a subţiat ziarele) şi a observat ce expresii, fraze, clişee, greşeli, figuri de stil sau lemnisme străluceau, puţeau, împroşcau confeti sau defilau pe podiumul modei lingvistice româneşti a anului de graţie 2007 (anul intrării în UE).

Nu de pomană anul intrării în UE. Cică UE, cînd ne-a primit în ea, ca o damă bună ce se află, a primit pe-alăturea de la noi şi un Cod Gramatical şi un Cod Lexical al limbii române – care, nenorocire pentru experţii lingvişti din uniune, nu prea corespund, în multe locuri, cu uzul din ţară. Pentru lexic, Gligor dă cel mai bun exemplu pe care-l putea da: „cuvîntul magic“ rahat. Mă uit şi eu în DEX şi ce definiţii văd la rahatul nostru? Iaca:

„RAHÁT,rahaturi, s.n. Produs de cofetărie cu aspect gelatinos, fabricat din sirop de zahăr, amidon şi diferite substanţe aromatice şi prezentat de obicei în formă de cuburi mici. ♦ Fig. (Fam.) Lucru fără importanţă.“

Şi vine UE cu echivalarea lexicală şi rămîne crăcănată, neînţelegînd ce vrea să zică presa noastră. Dar să-i dau cuvîntul lui Gligor:

„Experţii UE întâmpină mari dificultăţi în decodarea unor afirmaţii, repetate aproape zilnic în presă, despre faptul că «economia se află în rahat» sau că «ţara trebuie scoasă din rahat». Explicaţia dată de Partea Română, că ar fi vorba de o campanie naţională antidiabetică, nu poate fi considerată satisfăcătoare.“

Cu alte cuvinte, cartea conţine chestii drăguţe şi uşor de digerat, fără morgă academică şi diverse farafastîcuri greoaie, despre altminteri-aridităţi – ca, de pildă, etimologia. Sau felul cum limbajul năpîrleşte uşurel de unele expresii, făcîndu-şi piele nouă din altele. Incredibil, dar domnul acesta a reuşit să facă o lectură plăcută şi interesantă dintr-un subiect arid şi, pentru mulţi, greţos.

De remarcat cîte dume sînt extrase din reviste cu pedigriu, gen Dilema sau România literară. Pe de altă parte, Gligor însuşi scrie corect, însuşire care de regulă le lipseşte fix sfătuitorilor în domeniu (nu vreau să-mi amintesc de prefaţa aceea cumplită la DOOM-ul din 2005; pentru amatorii de lingvistică sado-maso, am scris aici). În context, mai să nu observ un „Ce-i care arată cu degetul“, typo curat, fără dubii, dar şi „noul-venit“, la care am căscat ochii mari, zîna-cea-bună-cratima nereuşind să mă îmbuneze după inexplicabila articulare a adverbului nou.

Nu vă uitaţi la poza de pe coperta a patra! Nu-i a lui. Pe cuvînt că nu-i. N-are cum. Aia e poza unui activist de partid îmbătrînit „în structuri“, zău dacă nu. Or, G. Gruiţă din Moda lingvistică… e un ins inteligent şi flexibil, plin de umor, cu un limbaj proaspăt, cu ritm şi măsură, cu tot ce vrei; un ins care înţelege că limba română e vie, cît de vie e şi prin ce extremităţi a început să pută. Nu pare să aibă complexe, recunoaşte de-a dreptul că nu e Mafalda (în 1994 a publicat o Gramatică normativă printre ale cărei recomandări şi previziuni se află şi eşecuri dovedite în timp), dar la analize de caz e imbatabil.

Îmi place că face şi nişte savuroase observaţii socio-psihologice, cum e cea despre circumstanţialul de excepţie şi legătura lui de-a dreptul mitologică cu destinul românesc:

„Răsfoind presa actuală (…), impresia cititorului (…) este că România a fost predestinată acestei specii de circumstanţial şi că există o opoziţie netă între ceea ce se întîmplă la noi şi lucrurile care se petrec în partea neromânească a mapamondului:

• «Nicăieri în lume, cu excepţia sistemului politic românesc, nu poţi să fii, în acelaşi timp, şi lider sindical, şi parlamentar al puterii» (…);

• «În orice ţară, afară de România, o asemenea practică e aspru pedepsită…» (…)

Este atît de bine fixat acest «statut sintactic» al României (şi al românilor), încât nici nu mai are nevoie de o exprimare concretă. Ajunge să fie menţionată partea întâi a construcţiei (regula), cealaltă (excepţia) se subînţelege:

• «Pretutindeni în lume Opoziţia politică este ocrotită, nu lovită…» (…)

• «În orice ţară civilizată, după un asemenea eşec, se întâmplă demisii, domnule!» (…)“

Gligor analizează de altfel „mitul excepţiei“ româneşti înapoi pe firul istoriei pînă pe vremea cînd avea conotaţii pozitive, cînd eram cei mai viteji şi mai drepţi din partea asta a lumii, care oricum era cea mai vitează şi mai dreaptă dintre toate părţile lumii; concluzia însă e tot aia indiferent de epocă: e vorba de un simplu „clişeu stilistic obsesiv“, fals argument trîntit în demonstraţii drept dovadă supremă, pe care l-am remarcat şi eu de atîtea ori şi care m-a dus la conflicte deschise în blogosferă cu practicanţii lui fervenţi. Cum Gligor are des treabă cu rahatul, îl face şi pe ăsta de rahat, fără emoţii:

„• Sunt singurul medic din România şi poate din Europa care are un cabinet medical într-un WC» (Naţ., 2003, nr. 1918, 1/4).

Afirmaţia de mai sus este la fel de «riguros» documentată ca cele care încep cu «nicăieri/peste tot în lume». Cu un plus, de data aceasta, pentru autor, care este mai prudent, introduce un «poate» («şi poate din Europa“), ştiind că, în Europa, evidenţa cabinetelor medicale plasate în veceuri nu este încă bine pusă la punct.“

Şi mă întorc, în final, la excepţia românească, remarcînd cu ajutorul lui Gligor sintagma forţată „români de pretutindeni“ şi sugestia involuntară cum că românii din diaspora ar fi ubicui, dar mai ales „reversul trist al excepţiei“: „pentru românii «de acasă» nu mai rămâne decât antonimul lui pretutindeni, adică nicăieri“.

Eu aş zice s-o citiţi. E o poveste frumos scrisă despre cuvintele care ne compun azi.

Publicitate

Stephen King – Misterul regelui – despre scris (II)

Misterul regelui – despre scris (I)

Minus 10% text, minus 80% literatură?

• Am ajuns tiptil şi la un citat faţă de care am nutrit ceea ce s-ar putea chema aversiune la prima vedere: „Cumpărătorii de cărţi nu sunt atraşi, în linii mari, de meritele literare ale unui roman; ei vor o poveste bună pe care s-o ia cu ei în avion, ceva care mai întâi să-i fascineze, apoi să-i captiveze şi să-i facă să întoarcă pagină după pagină. Asta se întîmplă, cred eu, atunci cînd cititorii
recunosc oamenii dintr-o carte, comportamentul lor, mediul în care se mişcă şi felul în care vorbesc. Când cititorul aude ecouri puternice ale vieţii şi convingerilor lui sau ei¹, e înclinat să se implice mai mult în poveste“.

Well, well, well, ce-avem aici… O idee preconcepută, soră bună cu aia de data trecută care presupunea că cititorul e tîmpit. (Nu că n-ar fi adesea, cum spuneam şi nu dorim să uităm.) Ce straniu, eu am observat că pe mulţi nu-i poate captiva o poveste, fie ea interesantă, dacă e scrisă slab, clişeistic, fără har. (Vorbim în continuare de beletristică, da?) Adică vrei să-mi vinzi brînza bună în burduf de cîine şi ai impresia c-o să bag degetul s-o gust? Şi să-mi mai şi placă?! Nu mai vorbesc de ideea cu totul haioasă cum că apropierea dintre cititor şi personaj până la recunoaşterea primului într-al doilea e condiţia unică şi necesară pentru ca cititorul să fie atras de proza ta de scriitor aspirant. Sau de proza lui de scriitor consacrat.

De altfel, King însuşi o comite adesea, însă e fair şi recunoaşte că e şi el „doar un păcătos de rând“ care a răspîndit de-a lungul timpului prin propria-i proză „destule păpădii“ de stil. Frumos e însă că o comite exact unde ne sfătuieşte pe noi cum să n-o. Fii atent, scriitor aspirant: cică la revizia textului trebuie să tai cam zece la sută din ce-ai scris, că precis e redundant. Şi după ce te sfătuieşte asta îţi povesteşte cum a primit el în scris sfatul acesta de la un redactor de editură („Formula: ciorna 2 = ciorna 1 – 10%. Baftă!“) şi cum a copiat formula pe o bucată de carton tăiat dintr-o cutie pentru cămăşi, apoi şi-a lipit-o pe perete deasupra maşinii de scris. Mie îmi pare evident că detaliul cu cutia pentru cămăşi este absolut inutil. Cartonul putea rămîne carton şi-atît, era un carton mai misterios aşa. 🙂 N-are nici o relevanţă că era o cutie pentru cămăşi, nu-mi spune nimic nou şi interesant, nu foloseşte la absolut nimic detaliul că Stephen King avea… cămaşă. Oricum nu-mi imaginam că n-avea, pentru că în 1966, cînd se petrecea asta, cămaşa era piesa de bază în vestimentaţia bărbaţilor, nu tricoul. (Altceva era să nu fi avut Stephen King nici o cămaşă în ziua de azi. Ăla da detaliu.)

Fabrica sau alambicul?

• Un reproş îndoielnic le face King unor mari scriitori care au comis prea puţină literatură după gustul lui – Harper Lee, cu o singură carte, dar şi Lowry sau Thomas Harris, cu… „mai puţin de cinci“: „mă-ntreb tot timpul două lucruri despre aceşti oameni: cât de mult le-a luat să scrie cărţile pe care efectiv le-au scris şi ce-au făcut în restul timpului? Au tricotat? Au organizat acţiuni bisericeşti de binefacere? Au divinizat prune? Poate că sunt puţin răutăcios, dar sunt, credeţi-mă, şi sincer curios. Dacă Dumnezeu ţi-a dat ceva ce ştii să faci, de ce, pentru numele lui Dumnezeu, n-o faci?“

Nu ştiu, frăţicule, ce faci de nu scrii, cînd nu scrii. Poate viaţa ta are alt sens decît acela, ce zici de varianta asta? Poate nu mai ai chef, sau poate pur şi simplu nu mai ai ce. Poate refuzi să automatizezi un proces atît de sensibil şi să transformi în fabrică de texte alambicul de magie. Zici tu, Stephen King, că obligatoriu calitatea însoţeşte cantitatea dacă ea, calitatea, se regăseşte într-o fracţie? Că, na, la zece texte pulp, de calitate egală, aşa o fi. La zece Mockingbird, mai greu. Bănuiesc.

Frankenstein c’est moi!

• Şi totuşi în cartea asta am găsit explicat foarte limpede motivul pentru care eu (chiar eu, de mine vorbesc acum, nu de altcineva, nu de King, nu de „scriitorul-aspirant“, nu de vreun anume scriitor aspirant) scriu:

„Cuvintele dau naştere propoziţiilor; propoziţiile dau naştere paragrafelor; uneori paragrafele prind viaţă şi încep să respire.
Imaginaţi-vă, dacă vreţi, monstrul lui Frankenstein pe-o lespede de piatră. Vine un fulger, nu din cer, ci dintr-un umil paragraf
compus din cuvinte. Poate că e primul paragraf într-adevăr bun pe care l-aţi scris vreodată, ceva atât de fragil şi totuşi plin de promisiuni² încât vă înspăimântă. Vă simţiţi aşa cum trebuie să se fi simţit Victor Frankenstein atunci când acea creatură alcătuită din bucăţi de cadavre cusute laolaltă a deschis brusc ochii ei apoşi şi galbeni. Dumnezeule, respiră, vă daţi seama? Poate că şi gîndeşte. Şi acum ce naiba mă fac?“

Cînd voi depista vreo altă îndeletnicire care să mă facă să trec prin asemenea senzaţii, preferabil cu mai puţin efort decît cere scrisul, mă voi lăsa de scris şi mă voi apuca de acea îndeletnicire. Garantat.

Două doamne pe-o biată carte

• Titlul românesc (Misterul regelui) e o găselniţă ieftină, iar coperta care susţine grafic găselniţa e o catastrofă (pentru cine n-a văzut volumul cu ochii lui: galbenul din poza de mai sus e de fapt auriu). Nu-i vorba că nu s-ar vinde cartea din cauza ei, că doar e o carte care s-ar vinde şi fără coperte (mă tentează să remarc că i-ar fi fost mai bine fără), dar e vorba că ar fi meritat ceva măcar decent. Eventual o
„gînditoare de copertă“ (Dana Moroiu) care să citească în carte cum King însuşi se consideră şi se proclamă „proletar“ în marea orînduire a scrisului, noţiune care merge de minune cu coperta kitschos-regală. 🙂

• Nu pot să nu remarc şi ironia faptului că o carte care include multe pagini despre importanţa acurateţei lingvistice şi gramaticale e pe-alocuri plină precum broasca de rîie de o mulţime de stîngăcii de exprimare, inconsecvenţe de persoană a pronumelui, anacoluturi, dezacorduri, cacofonii evitate prin trîntirea lui „şi“ în mijlocul lor, virgule care generează ambiguităţi, calcuri lingvistice – adăugînd şi
numele Anei Antonescu pe lista redactorilor care dorm în bocanci, dacă nu cumva se afla deja acolo înainte de cartea asta. Exemple: „Pentru mine, scrisul îmi iese întotdeauna cel mai bine atunci cînd…“; „doisprezece cărţi“; „nu credeam că vreunul dintre personajeleîl
vor uita vreodată“; „fiecare dintre noi ne considerăm“; „Cu un an sau doi după ce am devenit sobru“; „eu eram cel care scrisesem“;
„niciunul dintre ei nu vor să fie“; „versiunile prescurtate ale cărţilor audio sunt o dizgraţie“; „îmi găsesc confortul în cuvintele lui“.
Nemaivorbind de faptul că „fiul cel mic“ nu poate fi una şi aceeaşi persoană cu „primul meu copil“. Nemaivorbind şi de rugăminţile fierbinţi ale lui King de-a ne apuca să… greşim: „poate partea cea mai bună [din această carte] e-o permisiune de-a greşi³: puteţi s-o faceţi, trebuie s-o faceţi şi, dacă aveţi curajul necesar să începeţi, o veţi face. Scrisul e magie…“ etc. etc. Nu că-i mişto să se roage cineva de tine atît de fierbinte să te pui pe greşit? [*evil grin]
[…]

A, era să uit: nu vă luaţi după lista din final, romanul lui Golding nu s-a tradus în română cu titlul Stăpînul muştelor. Din fericire. Mulţumimdininimăfierbinte redactorului şi ne întrebăm ce alte dude vom mai fi înghiţit în lipsă de original.

Una peste alta, On Writing este o carte interesantă – mai ales din perspectiva reacţiilor pe care le stîrneşte/le va stîrni din partea scriitorilor (aspiranţi). Pe de altă parte, secţiunea „C.V.“, cu amintiri din joneţe, mi s-a părut delicioasă, iar fragmentul dinspre final care descrie celebrul accident rutier şi revenirea la scris este deosebit de… sugestiv.

Mie mi-a plăcut. M-a relaxat. Dar cel mai important, zic eu, este că m-a emulat. Vă salut, mă duc să scriu.

__________

1 – Ave, redactore, cititorii te salută! Ei sau ele. (sic!) Sîntem convinşi că în engleză era his or her, dar româna nu are nevoie de astfel de precizări, bună dimineaţa. Din gaşca lui „niciun scriitor sau nicio scriitoare nu va accepta toate sfaturile editorului lui sau ei“.
Ori editura asta e hipercorectă politic şi-i e teamă de vreo revoluţie a sutienelor în faţa sediului, ori, mai probabil, redactarea suferă de entorse. Multiple.

.

2 – Virgula care trebuia să introducă propoziţia consecutivă lipseşte; o mînă malefică a mutat-o mai încolo, într-un loc în care n-ar fi trebuit să apară. [*evil laugh]

.

3 – În textul original, în limba engleză: permission slip („…perhaps the best of it… is a permission slip: you can, you should, and if you’re brave enough to start, you will. Writing is magic“…).

.

Misterul regelui – despre scris (I)

Stephen King – Misterul regelui – despre scris (I)

.

Misterul regelui – despre scris (II)

.

On Writing: A Memoir of the Craft 2000, Scribner, SUA	2007, Ed. Nemira (paperback)

If you don’t have the time to read,

you don’t have the time (or the tools) to write.

.

Partea bună cu această carte este să te aşezi în fotoliu şi să te relaxezi citind-o. Partea rea cu această carte este că mulţi aspiranţi la gloria literară se vor aşeza la birou cu ea lîngă tastatură şi se vor încrîncena să… nu ştiu ce să. Şi mai nasol o să fie la sfîrşitul lecturii, cînd, după 280 de pagini tipărite destul de mărunt, îşi vor da seama că singurul sfat real şi aplicabil pentru ei este acesta:
„dacă vreţi să fiţi scriitori, trebuie să faceţi două lucruri mai presus de toate: citiţi mult şi scrieţi mult. Nu cunosc niciun mod de a ocoli aceste două lucruri, nicio scurtătură“.
Nasol.
Citez de pe un blog: „Nu pot sa zic ca mi-a iluminat vederea asupra scrierii unei carti“ (proprietarul blogului mărturiseşte că a început să lucreze la primul lui roman, avînd deja vreo douăzeci de pagini scrise). În fraza citată stau şi problema, şi cheia rezolvării ei. Problema este că un număr impresionant de aspiranţi într-ale scrisului păstrează într-un colţ al minţii convingerea că există, că trebuie să existe nişte secrete/paşi/manevre/ritualuri, ceva care ţine strict de ştiinţa scrisului beletristic şi care trebuie aflat neapărat pentru a putea ajunge şi tu, aflătorule, scriitor.
Cheia rezolvării este că nu, nu există nici o iluminare de acest gen. Dacă măcar o parte din energia depusă pentru această căutare sterilă (şi care seamănă într-un fel cu zbaterile neostenite ale femeilor supraponderale, dispuse să sacrifice aproape orice, bani, sănătate fizică şi psihică, demnitate personală etc. etc. pentru o metodă miraculoasă de slăbire rapidă; deşi li se repetă întruna că nu există aşa ceva, şi chiar par a se resemna cu adevărul, la primul flacon de pastile-minune cedează şi sar cu banul) s-ar canaliza spre citirea de cărţi şi studierea lor comparativă, deja jumătate de drum ar fi parcurs. Dar ia o grasă şi explică-i că cele 24 de kilograme pe care le are în plus le va da jos uşor şi fără probleme de sănătate într-un an de zile, mîncînd cumpătat şi făcînd mişcare. Te va ocoli discret şi se va orienta spre următoarea reţetă de „zece kile-n zece zile“. Cinci ani mai tîrziu va avea 30 de kile în plus, dar nu se va da bătută şi nici abătută din drumul ei spre slăbirea rapidă.

.

Mizerii pereche

• Ce mi-a plăcut întotdeauna la King e cuţitaşul bine ascuţit cu care feliază subţire şi egal, pe o tavă de argint, copiii şi copilăria lor. Omul se pricepe la copii, asta e clar. Le are cu psihologia, observă fineţuri, relaţionează subtil şi întrezăreşte efecte tîrzii în timp. Interesant este că romanele lui sînt presărate cu prietenii magnifice, dar citiţi în On Writing despre Dodie Franklin şi magnifica poveste de dragoste şi camarederie dintre mizeria ei şi colegii de clasă – este subcapitolul 29 din capitolul „C.V.“. Şi nici măcar nu e beletristică propriu-zisă, e o descriere destul de seacă a unei amintiri din copilărie. (Sau e o superbă descriere a închisorii impuse şi autoimpuse în oraşul ăla de chinuiţi ai sorţii.) Înduraţi-mă cu un citat mai lung – sau săriţi-l, după cum doriţi, eu v-am avertizat:

„Dodie şi fratele ei Bill au purtat aceleaşi lucruri în fiecare zi a primului an şi jumătate de liceu: pantaloni negri şi cămăşi
sport ecosez cu mâneci scurte pentru el, o fustă lungă şi neagră, o pereche de şosete cenuşii până la genunchi şi o bluză albă fără mâneci pentru ea. […] Bluza albă fără mâneci a lui Dodie a început să se îngălbenească de uzură, vechime şi pete peste pete de transpiraţie. Pe măsură ce se subţia pânza, au început să i se vadă tot mai bine bretelele sutienului. Celelalte fete o luau peste picior, la început pe la spate şi apoi drept în faţă. Glumiţele au devenit batjocură. Băieţii nu luau parte la asta; noi îl aveam pe Bill de care să ne ocupăm (da, am dat şi eu o mână de ajutor – nu foarte mult, dar mă număram totuşi printre ceilalţi). Dodie a suferit cel mai mult, cred. Fetele nu se limitau să râdă de ea; o şi urau. Dodie era întruchiparea temerilor lor.

După vacanţa de Crăciun din al doilea an de liceu, Dodie s-a întors la şcoală plină de splendoare. Vechea fustă neagră şi demodată fusese înlocuită de una de culoarea afinelor care se oprea la genunchi în loc să-i coboare până la glezne. Zdrenţăroaselor şosete lungi le luaseră locul ciorapi de nailon, care-i veneau bine pentru că-şi răsese în sfârşit luxuriantul covor de păr negru de pe picioare. Străvechea bluză fără mâneci făcuse loc unui pulover din lână moale. Îşi făcuse până şi permanent. Dodie era o fată transformată şi i se vedea pe chip că o ştia. Habar nu am dacă a pus bani deoparte pentru hainele acelea noi, dacă-i fuseseră oferite în dar de Crăciun sau dacă trecuse printr-un iad de implorări care dăduse rezultate. Nu contează, pentru că hainele n-au schimbat nimic. Tachinările din ziua aceea au fost mai groaznice ca niciodată¹. Colegele ei nu aveau nicio intenţie să-i permită să iasă din şablonul în care o închiseseră; a fost pedepsită tocmai pentru că încercase să evadeze. […] I-am văzut zîmbetul cum se ofileşte, i-am văzut lumina din ochi cum mai întâi păleşte şi apoi se stinge complet. Până la capătul zilei, era din nou fata care fusese înaintea vacanţei de Crăciun – o creatură ştearsă, palidă şi pistruiată, care se furişa pe coridoare cu ochii în pământ şi cu cărţile strânse la piept.

A venit îmbrăcată cu noua fustă şi noul pulover şi a doua zi. La fel şi-n a treia. Şi-n a patra. Când s-a încheiat anul şcolar, tot cu ele era îmbrăcată, deşi pe-atunci vremea era mult prea caldă pentru a purta lână şi avea întotdeauna broboane de sudoare la tâmple şi pe buza de sus. Permanentul făcut în casă n-a fost reîmprospătat, iar hainele au căpătat un aspect miţos şi trist, însă tachinările au revenit la nivelurile de dinaintea Crăciunului şi batjocura a încetat complet. Cineva încercase să ajungă la gardul împrejmuitor şi trebuise doborât la pământ, atâta tot. Odată zădărnicită evadarea şi restabilită numărătoarea prizonierilor, viaţa se putea întoarce la normal.“

.

Scriitorul-actor

• Se simte însă şi o mică doză de cabotinism în cartea lui King. Se simte un pic de actorie. Un pic de şcoală de scris. Da, desigur, chiar el recomandă evitarea acestui soi de şcoli, nepierderea timpului cu cursurile de creative writing, dar anumite principii şi metode s-au prins şi de el, voit sau nu (sic!). Veţi zice că nu-i nimic rău în a avea o şcoală de scris la activ şi că, din contră, bine-ar fi să se răspîndească şi la noi cursurile acestea, măcar pentru a se cerne nivelul cel mai de jos al pretinşilor scriitori. Eu n-am să vă contrazic, am să precizez doar că şcoala nu trebuie să fie ghicibilă în produsul final. Eu nu vreau să depistez în text şcoala, ci talentul educat. În general, nu-mi place să depistez pe marginile mesei modelul şi mărimea dălţii cu care a fost lucrată.

• Chestia de mai sus se leagă şi de anumite neconcordanţe dintre sfaturile oferite de King: pe de o parte, ia peste picior „opinia conform căreia literatura de calitate venea spontan, într-o răbufnire emoţională ce trebuia surprinsă pe dată“, fără apelul la uneltele de fasonare, şi recomandă călduros lucrul cu textul în diverse etape de strunjire, iar pe de altă parte, „Ţineţi minte că regula de bază a vocabularului este: foloseşte primul cuvânt care-ţi vine în minte, dacă e potrivit şi colorat. Dacă ezitaţi şi staţi pe gânduri, veţi găsi alt cuvânt – sigur că veţi găsi, întotdeauna există alt cuvânt –, dar probabil că nu va fi la fel de bun ca primul sau atât de aproape de ceea ce vreţi să spuneţi“.

Bun sfat, dar presupune că bietul scriitor umblă mereu cu inspiraţia la el, ceea ce nu-i adevărat în majoritatea cazurilor cînd se pune pe scris. Sau, dacă aşteaptă să fie adevărat, poate să aştepte mult şi bine şi să excrete o pagină pe lună. Lucru absolut dăunător pentru viitorul lui de scriitor.

Desigur, mai există o metodă pentru forţarea inspiraţiei: pune curul la treabă, domnule scriitor aspirant, şi, conform sfatului lui King, citeşte zilnic patru ore, apoi scrie zilnic patru ore, sau, mă rog, în ce ordine vrei. După o vreme, deja inspiraţia va curge, scrisul va merge ca uns, romanele se vor scrie mult mai lesne decît ţi-ai putea închipui, iar facturile neplătite din lipsă de serviciu în Românica cvasi-capitalistă te vor conduce la loc liniştit, pe cartoane lîngă rigolă, unde să tot scrii nederanjat de griji mundane, hrănind din bucata ta de pîine un scriitor şi-un cîine. Nu că ar fi mai lesne de realizat altundeva: „În America, lucrează mii de scriitori talentaţi şi numai câţiva dintre ei (cred că cifra s-ar putea să fie de numai cinci la sută) îşi pot întreţine familiile şi pe ei înşişi din munca lor de creaţie“.

Bine, şi care ar fi concluzia? Că orice-ai face n-ai nici o şansă? Nu, desigur, concluzia e tot aia de mai sus, tot aia care se va desprinde şi de mai jos, tot aia oricum ai da-o: nu există nici o reţetă pentru prăjitura numită scriitor. Există doar linii generale de luat în seamă, greşeli de evitat – iar aici King este generos în detalii – şi truisme de bun-simţ, pe care scriitorul aspirant de regulă le priveşte cu dispreţ şi le ocoleşte în drumul său triumfal spre metoda „zece kile-n zece zile“.

.

Jos adverbul! (Cu condiţia să ştim ce-i ăla)

• În fruntea truismelor de bun-simţ ocolite cu obstinaţie se situează… – oh, cum îi creşte inima lui vidal… – studierea pînă la un nivel rezonabil a limbii în care scrii: „În compartimentul de sus al trusei cu unelte trebuie să puneţi şi gramatica şi nu mă mai necăjiţi cu gemetele voastre de exasperare sau cu strigătele cum că nu pricepeţi gramatica, că niciodată n-aţi priceput gramatica, că aţi ratat tot semestrul acela din al doilea an de engleză, că e frumos să scrii, dar că gramatica e-o plictiseală de zile mari“. La care se adaugă: „concentraţi-vă la treburile mai de rând, la dereticat, cum ar fi corectarea greşelilor de scris şi eliminarea inconsistenţelor. […] numai un nepriceput spune: «O, păi, dă-o-ncolo, pentru asta sunt plătiţi corectorii.»“

Eu am auzit la vrăjeală de-asta de m-am săturat. Ia mai lasă-mă, că de-aia are editura corectori. Ce scapă din vedere aspirantu’ cu vocabular mic şi gramatică bolîndă este că dacă te împrieteneşti cu cuvintele limbii în care scrii ţi se deschide brusc o lume nouă, în care, vei observa, literatura ta se simte bine şi mai ales prosperă. Agramatul nu-i nimic mai mult decît un fraier care stă cu curul pe valiza cu lingouri de aur, dar prin buzunare are doar mărunţiş de ţigări.

• Adverbul e neprietenul scriitorului, cel puţin aşa concluzionează King. Şi nu fără exemple valabile:

„— Pune-l jos! strigă el ameninţător.

— Dă-mi-l înapoi! se rugă el înjositor…

— Nu fi aşa de tont…, zise Utterson dispreţuitor.“

Acum, eu ştiu una: ai un coş cu mere, stă pe bufet de-o săptămînă jumate, unele mere sînt încă bune, altele s-au stricat. Dacă alegi un măr stricat, cu ce drept scrii în tratatul despre mere că merele nu sînt bune de mîncat pentru că sînt putrede şi rele la gust? Evident că, în contextul de mai sus, „ameninţător“ e un adverb prost ales, prost de tot, dar personajul putea să strige albastru, putea să strige ceva… brautiganian^1bis , şi n-ar mai fi fost, cu siguranţă, (atît de) prost. Sfatul nu e însă întru totul de lepădat. În subsidiar străluceşte una dintre cele mai bune idei de care ar trebui să se agaţe un scriitor aspirant: Nu numi lucrurile; creează-le! Creează un „el“ ameninţător sau
înjositor şi un Utterson dispreţuitor, în loc să-i numeşti astfel, făcîndu-l pe cititor să ridice din umeri şi să se întrebe de ce ar trebui să te creadă pe cuvînt că indivizii aceia erau aşa şi nu altfel, din moment ce nu le-ai oferit argumente solide în acest sens.

.

Cu ideea pe tăietor

• Multe dintre sfaturile lui King pornesc de la premisa că cititorul e un veşnic tîmpit şi că datoria de scriitor se sintetizează prin „mîngîiaţi-i pe tîmpiţi“. Citatul ilustrativ în acest sens este din prefaţa de E.B. White la Elemente de stil de Will Skunk²:
„[Will Skunk] considera că cititorul se află de cele mai multe ori în mare dificultate, o persoană care se zbate într-o mlaştină, şi că e de datoria oricui încearcă să scrie […] să sece numaidecât acea mlaştină şi să-l aducă pe om înapoi pe teren ferm sau măcar să-i arunce o frânghie“. Citatul e adus de King în sprijinul propriei sale idei: „Poate aţi observat şi cât de uşor e să înţelegi o idee atunci când e împărţită în două idei. Asta uşurează lucrurile pentru cititor, iar cititorul trebuie să vă fie întotdeauna principala preocupare a scriitorului³“. Acum, n-am să merg pînă la a susţine că ăsta e sfatul cel mai probabil să elimine din viitorul roman al scriitorului aspirant orice urmă de profunzime şi orice provocare intelectuală; am să mă opresc doar la a susţine că sfatul ăsta e foarte probabil să elimine din viitorul roman al scriitorului aspirant mai toată profunzimea şi o mare parte din ceea ce constituie provocare intelectuală. (În plus, mai rău decît atunci cînd nu înţelege, cititorul se supără cînd i se dau lucrurile mură-n gură… sau cînd e luat drept tîmpit. Nu înseamnă că nu există şi cititori tîmpiţi. Dar pînă şi aceia preferă ca scriitorul să-i creadă inteligenţi. Zău.)

.

(va urma)

.

__________

1 – După părerea mea, „mai groaznice ca oricînd“ este forma corectă, „mai groaznic ca niciodată“ sau orice alt comparativ de superioritate pus în relaţie cu „niciodată“ fiind o eroare de logică.

1bis – Pentru exemplificare, înşiruiri de cuvinte brautiganiene găsiţi în blogul teroristei – despre romanele lui Richard Brautigan apărute în româneşte.

2 – Elements of Style este un ghid de stilistică literară pentru engleza americană scris în 1918 de profesorul universitar William Skunk jr., revizuit şi extins în 1959 de un discipol al autorului, E.B. White.

3 – (sublinierea mea) Ave, redactore, cititorii te salută!

.

Misterul regelui – despre scris (II)

La final de an

Pentru anul ce vine îmi propun solemn să nu mai citesc textele de pe coperta a patra a cărţilor, micile prezentări făcute cărţilor în diverse revistuţe, textele de PR ale editurilor despre propriile lor cărţi, „recenziile“ făcute anumitor cărţi de persoane care încep prin a declara că pe ele nu le interesează genul cu pricina.

• Poate vă mai amintiţi coperta a patra a Vieţii lui Pi, despre care am scris deja (partea I şi partea a II-a) – cu inventarul său de animale paralel cu cartea şi cu aiureala despre tigrul care cică face pe Şeherezada, minunată idee, dar nu ştiu din care carte, că din asta nu… Dacă nu vă mai amintiţi, nici n-aţi pierdut nimic, vedeţi-vă de treabă.

• Poate vă mai amintiţi cel puţin despre textul ăsta năuc, al unei Raluci Alexe care n-a înţeles, nu i-a plăcut, al cărei gen nu e cartea cu pricina, dar care nu s-a sfiit nu doar să scrie despre, ci şi să dea un calificativ (o stea) cărţii cu care n-are nici o treabă. Du-te, Raluca, şi nu mai păcătui. 🙂

• În Săptămîna financiară, Lucia Verona le zice despre Viaţa pe Titan, a lui Vonnegut: „Cel mai bogat om din America secolului 22, Malachi Constant, un om norocos, pe care «cineva acolo sus îl iubeşte», pleacă pe Marte, apoi, după numeroase aventuri pe Terra şi pe diferite planete, ajunge pe Titan, unde-l va întîlni pe Winston Niles Rumfoord, un explorator spaţial care cunoaşte trecutul, prezentul şi viitorul. Acest al doilea roman al lui Vonnegut, la prima vedere o carte de science-fiction…“

Dear Lucia,

Iată o chestie verificată: if it walks like a duck and talks like a duck, it probably IS a duck!

• De pe coperta a patra a unei cărţi de Casares, Dintr-o lume în alta:

„Un gazetar din Buenos Aires şi femeia pe care o iubeşte se îmbarcă pe o navă cosmică. Ea de voie, el de nevoie pornesc spre descoperirea unor noi forme de viaţă. (…) Sfatul criticului: Nu vă lăsaţi păcăliţi de recuzita SF.“

Ha, ha, ha! O să încerc, nene, da’ nu ştiu sigur dac-o să-mi iasă…

• De pe coperta a patra a unei cărţi… iaca poznă, tot de Casares, Invenţia lui Morel:

„Dacă citiţi cartea doar ca pe un roman ştiinţifico-fantastic, îi pierdeţi simbolurile. Dacă o citiţi ca pe o parabolă, pierdeţi povestea de dragoste. Dacă o citiţi ca pe un roman de dragoste, pierdeţi «invenţia».“

Hotărît lucru, autorii de texte-pentru-coperta-a-patra ori sînt nişte caraghioşi, ori ne cred pe noi, cititorii, nişte caraghioşi…

Desigur, noi, ăştia care citim, cînd citim, citim doar cuvinte. Ele, cuvintele, nu semnifică nimic pentru noi. Cel mult, ele, cuvintele pe care le citim, se constituie în genuri şi stiluri literare. În nimic altceva. Nici o idee, nici un simbol, nimic nu răzbate pînă la noi din paginile cărţii, o dată ce ne-am hotărît că ceea ce citim e science fiction sau romance sau… na, parabolă! :))

• De pe coperta a patra a altui Vonnegut, Pianul mecanic:

„Pianul mecanic depăşeşte cu mult, prin umor şi fantezie pură, graniţele rigide ale ipotezei de tip science-fiction.“

Am mai întrebat eu cîndva care-s graniţele alea rigide ale ipotezei de tip science-fiction, da’ nu s-a grăbit nimeni să-mi răspundă. La revedeereeee, tabără draagăăăă…

• Aceasta de mai sus n-a fost o însemnare propriu-zisă, a fost doar o jucărie, fiindcă mintea mea, să mă scuzaţi, e în vacanţă. Aşa că vă anunţ pe astă cale că pun cartuşele în cartuşieră şi cartuşiera-n cui, şi-i dau şi blogului ăstuia o vacanţă mică de sărbători. Să ne revedem sănătoşi la anul şi să nu ne uităm unii pe alţii.

Cu drag,

v

David Brin – Postasul vine dupa Apocalips

1985, Bantam Books, SUA (hardcover şi paperback)	1993, Ed. Baricada (paperback)

.

Pentru ce fel de minciuni sîntem dispuşi să murim

Nu ştiu să spun ce mi-a venit să povestesc despre o carte scrisă în engleză şi tradusă din italiană în română (traducerea îi aparţine scriitorului Horia Aramă, decedat de curînd). În plus, o carte publicată puţin după ’89, în condiţii… vagi. Poate din cauza faptului că tot cinismul şi tot sarcasmul au o limită şi mi-era dor de nişte patetism bun în pură tradiţie Kurtziană (sic!).¹Poate şi din cauză că mi-au plăcut întotdeauna utopiile/distopiile, lumea lui „ce-ar fi dacă“; îmi deschideau mintea… asupra prezentului.

La şaisprezece ani de la dezastrul nuclear, Gordon Krantz, un călător printr-o lume dezbrăcată de civilizaţie şi mirosind toată a ars, dă peste un vechi Jeep de poştă, cu tot cu poştaşul (mort de mult) în cabină. Cum cămaşa cu emblema poştei americane e în bună stare şi călduroasă, Gordon o îmbracă şi face astfel unul dintre acele gesturi mărunte care dau naştere miturilor moderne. Într-o Americă fără tehnologie, fără curent electric, fără specialişti şi în egală măsură fără executanţi, populată doar cu aşezări răzleţe de disperaţi care nici măcar nu ştiu unii de existenţa celorlalţi şi cu grupuri feroce de „hipersurvivalişti“, anarhişti violenţi, prădători umani care asigură cu succes partea de crime şi jafuri a oricărui scenariu post-apocaliptic, în America aceasta descompusă şi sălbăticită, apariţia unei uniforme de poştaş e precum un chibrit aprins în mijlocul unei peşteri adînci. Auzi zgomotul scăpărării şi creşte bucuria în tine, lumina te orbeşte cu strălucirea ei superbă, simţi mirosul de fosfor, vezi firul de fum, e o sinestezie întreagă care îţi
umple toţi receptorii. E efectul numit speranţă.

Gordon este el însuşi un pribeag în căutare de „puţină ordine în lume“ şi de „un loc în care cineva să-şi asume răspunderile“. Greu de găsit aşa ceva chiar şi în lumea de azi, pre-apocaliptică! (Unii ar putea cîrcoti că, din contră, lumea modernă e ordonată cu anasîna pînă în detaliile invizibile cu ochiul liber. Aş zice că ambele extreme sînt adevărate concomitent.) În lumea ce va să vină, oamenii de rînd îşi trăiesc deznădejdile în tăcere şi izolare. Super-computerul e doar o fantoşă; eroul local de-aia e local pentru că refuză să coboare de pe muntele lui comod; oamenii o duc de azi pe mîine,„cu ochii bine închişi în faţa realităţii“;un fost membru al societăţii pentru protecţia animalelor organizează lupte de cîini (ca şi bucuria extremă, dezastrul şi disperarea, se ştie, sînt bune să-ţi ţeasă o ceaţă pe ochi); primarii de ici-colo de-abia se îndură să deschidă porţile satelor cînd apare cîte un călător precum Gordon.

De fapt nu „precum Gordon“, pentru că, iată, Gordon e unic. Pîinea e amară şi greu de obţinut, dar Gordon livrează circul (colindă satele şi recită monologuri din Shakespeare contra masă şi provizii pentru drum), iar mai apoi promisiunea. La spectacolele de
amator susţinute de el, lumea se strînge ca la urs şi nu se mai îndură să plece. La ce le trebuie teatru acestor chinuiţi cu viaţă scurtă şi grija permanentă a stomacului? Sînt în stare să supravieţuiască în condiţii grele, să facă faţă atacurilor fiarelor sălbatice, muncilor şi iernilor grele, pot de toate, dar nu sînt în stare să-şi amintească – detaliu sine qua non dacă vrei să reconstruieşti. E un moment de cumpănă, pentru că „lucrurile merg foarte rău atunci cînd oameni care cîndva au citit cărţi şi reviste şi, slavă Domnului, şi-au completat singuri formularele de impunere la taxe, ajung să trateze un actor itinerant ca pe un trimis al Cerului“. Dar, iată, Gordon poartă o cămaşă de poştaş cu însemnele potrivite vremurilor cînd America era o federaţie de state suprapopulate şi ultracivilizate. E suficient pentru ca majoritatea să înceapă să viseze că puterea federală încă mai există în vreun colţ de ţară, şi nu doar că mai există, dar lucrează la refacerea urgentă a civilizaţiei. La şaisprezece ani după ce tuturor le-a murit toată lumea, Gordon începe să împartă scrisori! Vrînd-nevrînd, Gordon devine „agentul de legătură“ al fictivelor nuclee de autoritate, o transpunere în real a imaginii deja mitice a călăreţului de pe efigia poştală;
vrînd-nevrînd, Gordon trebuie să recucerească şi să recivilizeze de unul singur nu doar Vestul, ci toată America de Nord. Şi se aruncă în asta cu capul înainte, pentru că „elconstituia un anacronism pe care acest modern ev mediu neglijase să-l nimicească atunci cînd eliminase din lume în mod sistematic orice formă de idealism“.

Nu vă faceţi griji. Din fericire, cartea asta nu e povestea unui super-erou care şterge umanitatea la cur de rahat şi o învaţă să crească mare şi deşteaptă. Cartea este, în mare, cam despre asta:

Gordon „îşi elaborase planul de supravieţuire cu ajutorul unui dram de spirit şi al cîtorva coincidenţe, dar acum, pe măsură ce trecea dintr-un oraş în altul, oamenii mureau de dorinţa de a-l crede, mai cu seamă după ce înmînase destinatarilor cîteva scrisori provenind din locurile pe unde fusese. După atîţia ani, oamenii regretau încă luminoasele vremuri de odinioară, de armonie şi ordine, şi marea naţiune spulberată. Această nostalgie înfrîngea resemnarea, obţinută cu atîta greutate, aşa cum dezgheţul primăverii sparge crusta de gheaţă a unui rîu“.

De remarcat aşadar două idei: una, oamenii mureau de dorinţa de a-l crede, iar cealaltă, resemnarea obţinută cu atîta greutate. A doua, mai ales, ne este foarte, foarte familiară, cu deosebirea că în vremurile acestea moderne, civilizate, tehnologizate, comode, resemnarea se obţine foarte lesne şi se păstrează mai multă vreme.

Cam asta voiam neapărat a vă spune. Restul, lucruri mai mult sau mai puţin interesante, le înşir telegrafic ca să nu sufoc ideea de mai sus, deşi, la urma urmei, toate se leagă.

• De la înălţimea falsei sale identităţi de funcţionar federal, Gordon ceartă nişte săteni apatici, care nu sar să-şi organizeze apărarea cînd îi anunţă că se apropie (în fine, un adevăr) o ceată de bandiţi survivalişti. „Rolul pe care şi-l asumase începea să-l pătrundă din moment ce în acele clipe de tensiune în care înfruntase mulţimea crezuse el însuşi în cuvintele sale! Simţise forţa rolului său… a indignării unui slujitor al poporului împiedicat de oameni mărunţi şi fără personalitate să-şi împlinească datoria…“

De meditat, aş zice eu, nu asupra modului în care ajungi să crezi singur în neadevărul pe care îl creezi, ci asupra naturii acelui neadevăr: este el o „minciună“ sau un „ideal“? Cum deosebeşti (şi mai merită s-o faci) una de alta într-o situaţie atît de ceţoasă?

De fapt, pe marginea cărţii e mult de meditat asupra tipurilor de minciuni. E chiar atît de rău să minţi uneori? Cît la sută din istorie e o minciună? Micile întîmplări umflate cu pompa pentru a servi drept pretexte pentru mişcări de protest/revoluţii/războaie ce altceva sînt decît forme ale minciunii? (Şi cît de des apare pretextul în istoria umanităţii?)

„Am minţit! Pentru că n-am vrut să se termine!“ spune personajul.

Şi cît de frecvent minţim doar pentru că nu vrem să se termine ceva?

• „O dată cu prăbuşirea civilizaţiei dispăruseră atîtea lucruri, încît existau cuvinte, cîndva cît se poate de banale, care de atunci nu mai fuseseră auzite.“ Exemplul din carte este „feminism“ (nu unul oarecare, ci unul care are importanţa lui în plot). Acum, eu nu mor după cuvîntul ăsta în particular, dar recunosc că ideea în sine, de dispariţie – catastrofică – a cuvintelor, mi-a făcut piele de găină. Există un moment în care Gordon citeşte un text aproape ireal în contextul semi-sălbăticiei generale:
„Infiltraţii incipiente prin delimitările tectonice ale zonei… variabilitatea reţinerii apei în sol… – Cuvinte pe care nu le mai citise… nici măcar nu le mai gîndise… de şaptesprezece ani şi cărora le simţea pe limbă gustul de odinioară“.

A fost momentul în care mi-am dat seama că gustul cuvintelor face parte dintre lucrurile pe care le luăm drept fireşti şi, mai ales, garantate. Or, gustul anumitor cuvinte nu ne este garantat. Îl putem pierde oricînd.

• „Băieţii îi strînseră mîna foarte serioşi, fiecare adresîndu-i-se cu domnule inspector. Neîndoios, cu toţii aspirau să cucerească onoarea supremă, aceea de a deveni poştaşi… funcţionari publici ai unei naţiuni pe care erau prea tineri ca s-o fi cunoscut.“

Iaca… pentru ce sînt dispuşi oamenii să moară. A, şi pentru VW, iniţialele cromate de pe maşinile Volkswagen – dar numai dacă ajung să simbolizeze comunitatea Văii Willamette.

• „Am descoperit că marile cauze sînt rele platnice²: iau, iau şi nu dau nimic în schimb.“

• „Pădurile de pini sub zăpadă nu păreau diferite de cele de dinaintea venirii omului… ca şi cum toate ororile ultimilor şaptesprezece ani ar fi avut vreun sens numai pentru nişte creaturi efemere, fiind irelevante pentru viaţa naturii.“

• Am avut şi de mîrîit la adresa cărţii. Sînt unele fire netoarse pînă la capăt, sînt unele pasaje la care am zis cîh! (cum e cel cu lupta „giganţilor“ ranforsaţi – de altfel, găselniţa cu ranforsarea umană, din partea mea, putea să lipsească şi n-aş fi plîns după ea), unele idei cam trîntite, care m-au nedumerit şi m-au enervat (cum e chiar cea cu feminismul). Însuşi începutul îmi aminteşte, pe zeci de pagini, de o carte obscură apărută cîndva şi la noi, la Nemira: Lup şi fier; îmi aminteşte de ea prin multele detalii aride cu care sînt descrise urmele de civilizaţie pe jumătate înghiţite de natură – centimetri, unghiuri, materiale etc. etc. Transpare din ele acea „pedantă atenţie la detaliu care scoate toată plăcerea din scris“, despre care vorbeşte Stephen King în On Writing (urmează un cartuş…), concluzionînd: „Asta nu e proză, e-un manual“.

Cu toate astea în cîrcă, susţin totuşi că Poştaşul lui Brin ar merita o reeditare, dar obligatoriu în traducere după original. Fără a scădea nimic din meritele versiunii lui Horia Aramă, părerea mea e că italiana şi engleza nu simt la fel şi cuvintele lor n-au acelaşi gust.

__________

1 – Sic! pentru că de fapt nu e vorba de nici o „tradiţie“. Lammas Night (Noaptea vrăjitoarelor, Nemira, 1995), cartea lui Katherine Kurtz la care mă refer aici, nu are nici o legătură cu Poştaşul lui Brin în afară de cele stabilite de intelectul meu de cititor uneori obosit de cinism: elogiul eroismului nefabricat, redescoperirea unui patetism care nu dezgustă, ci emoţionează, satisfacerea unei nevoi pe care o suprimăm sau o ascundem cît putem de bine. Nevoia de a ne lăsa emoţionaţi de lucruri mai presus de noi.

Desigur, cine vrea cu adevărat poate stabili o paralelă între capul încoronat care trebuie să moară pentru a se reînnoi ciclul istoriei (Lammas
Night) şi omul de jos care repune în mişcare rotiţele umanităţii (The Postman). Poate observa inclusiv că aceste două cărţi au apărut la noi cam în aceiaşi ani.

Eu însă n-am să observ toate astea, pentru că mi se par neimportante.

2 – Corect, „rău-platnice“, dar de data asta pledez pentru neluarea în seamă a greşelii. Oricum, traducerea lui Horia Aramă beneficiază de o limbă română mai corectă şi mai fluidă decît multe cărţi cu pretenţii scoase azi la edituri de calibru.

Kurt Vonnegut – Pianul mecanic

1952, Charles Scribner’s Sons, SUA (hardback şi paperback)	2006,Ed. Humanitas – Fiction, col. Raftul Denisei (paperback)

.

.

Coşmarul de a deveni inutil. Şi celelalte coşmaruri (aferente)

Paul Proteus este managerul uzinei din Illium, New York. Face parte aşadar din elita conducătoare – a unei lumi viitoare aproape integral
mecanizate sub conducerea unui computer central atoateordonator, în care nevoia de mînă de lucru în sens clasic, fizic, a fost eliminată, iar foştii muncitori sug sticlele prin baruri şi se joacă „ghiceşte-melodia-următoare-de-la-tv“, din lipsa oricărei ocupaţii constructive. Munca, aţi ghicit, este un privilegiu oferit doar supradotaţilor şi, mai ales, celor utili conform testelor imparţiale efectuate de maşini.

Nu vă lăsaţi totuşi păcăliţi de încadratura SF¹, că nu e mare diferenţă între universul distopic imaginat de Kurt în ’52 şi universul – să-i zicem – ontopic (sic!) al zilelor noastre.²

În lumea managerului Paul Proteus, în care „maşinile au luat toate slujbele bune“, dacă nu ai un IQ nimicitor, care să te propulseze în lumea managerilor, nu mai ai altă şansă decît să ajungi erou. Iar dacă război nu mai e ca să te facă erou, dacă bunul şi binecuvîntatul război care era în stare să te facă mare chiar şi dacă aveai un IQ de-o cifră s-a dus şi nu se mai întoarce, acum poţi doar să şezi şi să speri că într-o bună zi va izbucni un incendiu din care să salvezi vreun copilaş, ceva. Este o lume în care mulţimea se transformă „în mod miraculos într-un fel de budincă omogenă“, iar „casa, mobila şi terenul se vînd la pachet“. O lume în care dacă nu ţi-ai luat examenul de educaţie fizică ţi-ai pierdut pe cale de consecinţă titlul de doctor³– ai atîtea teste de dat la facultate, atîtea de dat după, trebuie să reuşeşti aia şi aia; n-ai reuşit una, n-ai primit titlul, zice maşina, pe care n-o poţi acuza de nedreptăţi şi favoritisme. Este o lume în care, atunci cînd rosteşti funcţia unui manager de uzină, glasul îţi sună „ca un cor de cornuri franţuzeşti“, pentru că totul trebuie să fie măreţ şi însufleţitor; pînă şi un biet cîntecel popular despre Nelly ajunge, în interpretarea unei orchestre, la „sunetul produs de o turmă de elefanţi […] de parcă ar fi dus un război sfânt împotriva liniştii“.⁴

Lumea managerului Paul Proteus zici că-i desprinsă din reality show-urile de azi, cu persoane importante care n-au făcut în viaţa lor nimic important. Locuinţa marelui ştab ilustrează convingerea locatarului că „nimic de valoare nu se schimbă; că dacă ceva a fost adevărat o dată, va fi întotdeauna adevărat; că adevărurile sunt puţine şi simple; şi că un om nu are nevoie de alte cunoştinţe în afară de aceste adevăruri pentru a face faţă, cu înţelepciune şi justeţe, oricărei probleme“. Ideea fixităţii în mediocritate musteşte de altfel prin tot romanul; alte guri, aceleaşi poezii patriotice; semnificaţia s-a tocit, ritualul prosperă; iar stejarul bătrîn care nu ţine umbră nimănui trebuie ocrotit cu preţul vieţii şi demnităţii oricui – al tuturor, de e nevoie.

Şi mai presus de toate, în lumea managerului Paul Proteus, „micimea unui om într-o funcţie mică avea standardele ei mici, cărora era dispus să le închine mica lui viaţă“, astfel încît civilizaţia întreagă nu era altceva decît un „imens dig imperfect, în faţa căruia un şir de mii de oameni“ mediocri „se întindea pînă la linia orizontului, fiecare căznindu-se să oprească o scurgere cu degetul“. Mulţi, dar mici? Mulţi, dar mediocri? Impotenţă sistemică? No social Viagra without prescription? Măcar stăm la barajul potrivit?

„…era, ca să zicem aşa, ceea ce dăruise Anita din ea însăşi lumii. Atunci cînd o concepuse, trăise toate frămîntările şi caznele creativităţii – chinuită de îndoieli, blestemîndu-şi limitele, înfometată şi, în acelaşi timp temîndu-se de părerile celorlalţi.“ (virgula rătăcită nu-mi aparţine)

De notat că tot zbuciumul creator de mai sus ilustrează facerea unei bucătării. Nici o distopie la mijloc. Este, din contră, tipic pentru zilele noastre. Ai fi zis că în mai bine de jumătate de secol, de cînd a scris Kurt cartea asta – inspirîndu-se în mod de netăgăduit inclusiv din vieţile strălucite ale gospodinelor şi gospodinilor contemporani lui –, lucrurile ar fi trebuit să evolueze spiritual şi intelectual. Dar nu. Sîntem tot ăia. Nişte gospodine a căror capodoperă este bucătăria perfectă. Idealul nostru e un picurător. Ideile noastre sînt platouri de melamină. De aceea se şi întîmplă să încurcăm fericirea cu anestezia.

Lucrurile astea merg mînă în mînă cu ideea de cultură ieftină – supremul coşmar, dacă mă întrebaţi pe mine: „o instalaţie total automatizată ieftineşte foarte mult cultura. Cartea costă mai puţin decât şapte pachete de gumă de mestecat. Mai sunt şi cluburi de tablouri – tablouri de pus pe pereţi, la preţuri uluitor de mici. De altfel, cultura e atât de ieftină, încât un om şi-a calculat că îşi poate face în casă o izolaţie cu cărţi şi tipărituri mai ieftin decât cu vată minerală“. Din nou, nu vă lăsaţi păcăliţi de îndepărtarea spaţio temporală presupusă de rama SF, fiindcă în realitate coşmarul este mult mai aproape de atît – doar citiţi şi recunoaşteţi personajele implicite: „Menţinerea culturii la un nivel atât de mic al preţurilor presupune să se ştie dinainte ce şi cât vrea poporul“. Pfui, eu credeam că arta e surprinderea minţii, crăparea copăilor în care bălteşte sau a rigolelor vechi prin care curge intelectul. Şi cînd colo…

Ei, şi în această lume nu-chiar-distopică, Paul Proteus, fiul unuia dintre înainte-mergătorii naţiei mecanizate şi virtual conducător suprem al aceleiaşi, îşi doreşte nici mai mult, nici mai puţin decît downshifting: îşi face socotelile financiare şi se întreabă dacă nu are „suficient pentru a-şi permite pur şi simplu să renunţe, să nu mai fie instrumentul nici unui set de credinţe sau al nici unui capriciu al istoriei […] Să stea într-o casă la marginea unui drum…“.

Evident însă, într-o casă în care focul ţi-l aprinde automat o maşinărie care calculează în funcţie de meniu timpul necesar preparării cinei, să decorezi bucătăria (!) butaforic cu cleşte şi pirostrii pentru căminul unde, într-un cazan nesupravegheat, „nu fierbe niciodată nimic“, cu ibrice ruginite şi cu putini de bătut untul, deasupra cărora agăţi „ştiuleţi de porumb indian la intervale estetice“, să faci toate astea înseamnă fals downshifting – mai mult decît kitsch. Motivul pentru care ne străduim totuşi să creăm multe asemenea orori culturale este că ne minţim singuri ca să ne facem suportabile convenţiile. Pe care tot noi le-am inventat şi la care singuri ne supunem, nu-i straniu?

Una peste alta însă, fapt subliniat şi de caricatura de revoluţie din finalul cărţii⁵, problema cu mecanizarea nu e mecanizarea. E idealizarea maşinilor, prin care ni se spune nouă, oamenilor, că nu sîntem buni. Pur şi simplu. Că maşinile sînt mai bune decît noi. Ceea ce este adevărat – în măsura în care un cocoş de inox e mai bun decît un cocoş de carne şi oase fiindcă nu rugineşte şi durează nouăzeci şi nouă de ani cf.certificatului de garanţie. Şi la fel de adevărat în măsura în care autoportretul lui da Vinci este mai bun decît da Vinci însuşi.

În Pianulmecanic, totul porneşte de la imaginarea unei maşini care înregistrează, apoi reproduce exact operaţiunile făcute de Rudy Hertz, cel mai disciplinat şi mai eficient muncitor, înlocuind toţi indisciplinaţii şi ineficienţii, dar şi pe Hertz însuşi, cel ale cărui mişcări disciplinate şi eficiente le-a copiat de la bun început. De unde se înţelege că disciplina şi eficienţa sînt singurele valori din Rudy Hertz; o dată esenţializate aceste valori într-o maşinărie, de Rudy ne putem dispensa, nu ne mai foloseşte la nimic, deoarece dincolo de eficienţă nu poate decît să dea rateuri şi să producă rebuturi.

Nu, serios, vă puteţi imagina o astfel de lume? Cum naiba să trăieşti fără rebuturi? Ce te faci fără greşelile care fac valoros un singur timbru dintr-un milion proiectate a fi identice? Cum e să nu cunoşti lucrurile create manual, valoroase şi tocmai pentru irepetabilul lor, pentru imperfecţiunea inimitabilă a mîinii care le-a realizat?

Că veni vorba de imperfecţiunea mîinii…

Au fost momente în care cititul Pianului mecanic m-a dezamăgit şi m-a făcut să-mi spun că e o carte mai slabă decît ar trebui (slabă totuşi la nivelul lui Vonnegut!), urmate de momente dintr-acelea în care îţi tragi o palmă peste frunte de uimirea lecturii. Problema însă e reală. Se vede că e primul lui roman, fie şi din faptul că ironiile sînt mai străvezii, este mai sentenţios, pe alocuri de-a dreptul tezist; cade uneori în păcatul tipic scriitorului începător: numeşte lucrurile în loc să le sugereze. La bilanţ, mîndră corabia, meşter cîrmaciul. Doar meşter.

Se pare că nici staff-ul tehnic de la Humanitas n-a găsit că romanul de debut al lui Kurt Vonnegut merită eforturi susţinute, altfel nu-mi explic de ce corectura e destul de slăbuţă şi nici redactarea nu-i mai voinică. (Da, ştiu că tocmai vorbeam de erori preţioase, dar eu n-aş cumpăra o virgulă între subiect şi predicat nici de mi-aţi vinde-o la reduceri. Şi, apropo: chiar nimeni dintre cei care au citit profesional cartea asta nu ştie ce-i aia o apoziţie şi cum se foloseşte punctuaţia în cazul ei?)

__________

1 – Aşa cum n-ar trebui să vă lăsaţi păcăliţi nici de caracterizările de gimnaziu de pe coperta a patra a cărţii:
„Pianulmecanic depăşeşte cu mult, prin umor şi fantezie pură, graniţele rigide ale ipotezei de tip science-fiction“. Care or fi graniţele alea rigide, numai autorul prezentării poate şti. Ori, dacă mai ştiu şi alţii, eu nu mă număr printre ei.
Şi continuă: „De fapt, romanul lui Vonnegut vorbeşte numai despre omenesc, luptând mereu, în subsol, împotriva maşinii, împotriva ideologiei, împotriva tehnologiei care, aşa cum ştim deja, naşte monştri“. Păi… ăăă… nu cumva nouăzeci la sută din tot SF-ul clasic şi
o bună bucată din ăsta modern fac acelaşi lucru? Nu, acum serios vorbind, toţi ăştia care discută doct despre SF pe marginea unor cărţi considerate mainstream înţeleg despre ce vorbesc?

(După asta şi după Viaţa lui Pi, încep să mă întreb serios dacă textele de pe copertele „a-patra“ de la Humanitas nu-s făcute de puştii şcolari ai angajaţilor.)

2 – De remarcat ca fapt divers puterea anticipativă a lui Kurt – nici pe preşedintele Americii distopice imaginate de el nu-l dau afară dincasă inteligenţa şi cultura. 😉

3 – Nu că în lumea deciziilor nemecanizate lucrurile ar sta mult mai bine, cîtă vreme îţi poţi pierde o calitate, o valoare, o funcţie cîştigată, aura, prestigiul, recunoaşterea doar pentru că se constată că eşti zgîrcit, iubeşti pe altcineva decît soţia/soţul tău, eşti homosexual, îţi place coniacul/tatălui tău îi plăcea coniacul ş.a.m.d.

4 – Analogia acestui soi de capitalism luminat cu comunismul (voită sau nu – este indiferent) ne intră în ochi măcar nouă, cîndva trăitorilor în el, subliniind din nou cum, în ciuda logicii, extremele diametral opuse ajung să se contopească pînă la identitate.

5 – Cînd vine vorba de revoluţii-caricaturi, realitatea şi distopia se apropie încă şi mai mult. Revoluţia din Pianulmecaniceste o caricatură pentru că este de la bun început gîndită (sic!) ca un simbol, nu ca un drum cu o finalitate, cu efect practic. Este deci o aglomerare de lucruri goale, ceea ce sînt simbolurile fără semnificatul ataşat. Căci nu văd la ce bun să ai simbolul libertăţii dacă nu ai libertatea – şi mai mult decît atît, să te mulţumeşti cu simbolul în locul finalităţii.

Marta Cozmin – Croitorul de povesti

1980, Ed. Ion Creangă (paperback)

Despre cum am rămas privind în urma caravanelor…

Poparizii mi-au lăsat cîndva un mesaj pe blogul vidal. În ianuarie 2006, mi-au scris „sîntem trişti. creatoarea noastră nu mai e cu noi. Dumnezeu s-o odihnească“. Poparizii, pentru cine nu ştie, sînt nişte omuleţi nu mai înalţi decît o păpuşă; poartă pe cap tichii de catifea împodobite cu margarete şi trifoi şi umblă cu cîte o umbrelă galbenă sub braţ. Le plac stafidele şi nucile – spre deosebire de verii lor, popananii, rotofei şi verzi ca nişte pepenaşi, cu bărbi lungi şi clăi de păr bogat şi creţ, cu mîini şi picioare subţiri ca vrejul de dovleac şi cu cipici din petale roşii de mac; aceştia se ospătează numai cu bucate curgătoare, supă, sirop, must sau vin. Rostul lor ascuns, al popananilor şi-al poparizilor, e să nu ne lase să uităm diverse lucruri. (Dar asta am aflat-o eu de-abia crescînd…)

Iar creatoarea lor, de care multă lume, iată, a uitat, este Marta
Cozmin – fiică de ministru interbelic al Justiţiei (Aurelian
Bentoiu), soră de compozitor şi muzicolog (Pascal Bentoiu), soţie
de poet şi traducător de clasici (Alexandru Miran); ceea ce n-are
nici o legătură cu poparizii şi nici nu trebuie să ne
impresioneze în vreun fel cînd vorbim despre poveştile
Martei, mai ales că ele însele, poveştile, au suficient
potenţial în acest sens.

Dar vorbeam despre Croitorul de poveşti, care cu o foarfecă mare de aur tăia felurite tipare în nisip, zmei, împăraţi, palate, zgripţuroaice, caleşti, prinţese, căpcăuni, desena cu vîrful foarfecei, „apoi începea să taie în nisip cu foarfeca şi cele închipuite în pulberea aurie de nisip se desprindeau şi porneau uşor, unele după altele, ca nişte caravane tăcute“, despre care croitorul de poveşti nu află niciodată unde ajung.

Aşa pare şi povestea acestei familii Bentoiu, parcă a croit-o cineva
din nisip cu o foarfecă de aur. E o întreagă epopee de
familie, cu iubiri, lacrimi, chinuri, sînge şi poezii. S-ar
putea face din ea un ditamai serialul, un forsyte saga românesc,
un blockbuster.

Ori poate nu. Cică exemplarele din ediţiile de poveşti ale Martei
Cozmin s-au întors nevîndute la Vitruviu¹.
Acuma, ce să zic, nu-i de ajuns să trînteşti nişte cărţi
pe un raft, mai trebuie să şi anunţi publicul că le-ai scos.
Căci, mă gîndesc eu, se găseau destui foşti copii cititori
de Marta Cozmin, acum părinţi, care să-şi amintească şi să le
cumpere la rîndu-le copiilor lor bucuria asta.²

(Abia cînd am terminat fraza am remarcat şi eu ideea cu bucuria care se cumpără. Şi mi-am dat seama că, în ciuda tuturor idealismelor plîngăcioase, nu e nimic rău atunci cînd o bucurie se poate cumpăra. E rău doar cînd o bucurie nu se poate.) Poate că Făt-frumos-fecior-de-nuc o să vă amintească de Momotaro, copilul piersicilor, iar Copilul-păpuşă, de Pinocchio, şi poate că Făt-frumos-pui-de-leu are ceva din Mowgli, totuşi nimic nu seamănă cu nimic. (Şi oricum bine-ar fi să vă amintească de ceva, altminteri s-ar chema că aţi crescut destul de trişti.) Poate pe unii dintre voi Şagolea din fîntînă îi va face să se gîndească la cîrtiţa din povestea Degeţicăi sau la povestea orientală cu
băbuţa care-şi încălţa cobaii cu coji de nucă, dar asta numai pentru că şi ea ţinea pe cineva în captivitate; altminteri, hîrciogul pîntecos cu surtuc şi pantaloni de postav peticiţi, care locuieşte în fundul fîntînii pe fire de lînă adunate de sute de ani şi stăpîneşte un labirint de galerii înceţoşate de fumul pipei sale… hîrciogul acela…

…Nici nu mai ştiu ce voiam să zic. Mă uit după caravenele aurite şi-mi pare că tot pleacă şi tot pleacă, se îndepărtează şi nu se mai întorc.

Apropo de poveşti – şi despre cum pleacă ele din noi şi trăiesc în
afara noastră (sic!).

Florica Ichim povestea într-un interviu cum citise ea cu stupoare în
memoriile lui Constant Ionescu cum că obsesia de-o viaţă pentru
sinucidere (sic!) i s-ar fi tras lui Camil Petrescu de la tragedia
trăită în tinereţe: la puţin timp după ce s-a însurat,
tînăra lui soţie, infirmieră, s-a sinucis. Cum deja ştia
chiar de la Camil că acesta
nu se însurase pînă la 52 de ani (şi atunci doar
constrîns de faptul că domnişoara cu care „ieşea“
rămăsese gravidă), Florica Ichim s-a pus pe cercetat şi a
descoperit că drama era ea reală, dar apăsa pe umerii prietenului
bun al lui Camil, nimeni altul decît Aurelian Bentoiu, însurat
cu o infirmieră care se sinucisese la puţin timp după nuntă.

Dar de ce vorbesc eu despre toate astea? Cred că m-a luat valul. Aşa-i de uşor să te rătăceşti de lucrurile frumoase şi fragile şi să te întorci în mundan.

Îmi amintesc obsesiv de feciorul-din-năvod plecat în lume să-şi caute norocul şi de stihiile care nu-l lăsau, cum se chinuia el să meargă „încolăcit de gîturile vinete ale furtunii“ – pffff… cîtă vreme m-a urmărit imaginea asta. Pe urmă am crescut în ani şi-am uitat, apoi am mai crescut în suflet şi mi-am amintit iar cum feciorul-din-năvod a vrut să plece în lume s-o cunoască şi cum şerpii de praf ai furtunii nu l-au lăsat şi bietul fecior s-a pomenit în zori, rupt de osteneală, tot în pragul casei, cum se pomenesc toţi cei care sînt altfel şi nu sînt lăsaţi cu nici un chip să iasă din bucăţica lor de viaţă strîmtă.³

În naivitatea mea, mă gîndesc că poate n-ar strica să citească şi copiii noştri poveşti cum e cea a Copilului-păpuşă ori a Feciorului-din-năvod, poveşti ale oamenilor-altfel. Poate vor creşte şi nu vor ajunge ca noi; poate nu-şi vor da în cap pentru simplul fapt că nu sînt toţi la fel.

Mai ştiu şi-acum cum îmi ploua în gură cînd citeam despre păpuşile de cozonac cu bucle de zahăr şi ochi alungiţi de migdală pe care le făcea moş Iordan, cofetarul care îndestula toţi copiii cu bunătăţi, doar lucrul cel mai preţios nu voia să-l dea la nimeni… În copilărie am poftit, acum, recitind povestea, m-am emoţionat. Şi nu-i puţin lucru să mai emoţionezi pe cineva în al patrulea deceniu de viaţă şi cu destule cărţi simpatetice la activ.

Faptul divers din presă (că mai mult interes nu pare să fi suscitat).
Procurorul care lucrează de zor la dosarul crimelor comise în
perioada comunistă a descoperit în primăvara acestui an, în
posesia unui fost gardian de la Sighet, patruzeci de pagini de poezii
scrise de mînă. Procurorul (Viorel Siserman) le-a citit şi
i-au sunat cunoscute. A continuat investigaţia, a apelat la
grafologi şi lingvişti, a strîns mărturii şi a descoperit
că scrisul şi poeziile îi aparţineau nimănui altcuiva decît
fostului ministru al Justiţiei din anii 1939-1940, Aurelian Bentoiu,
căruia pentru scurtă vreme i se făcuse favoarea de a primi hîrtie
şi unealtă de scris în puşcăria în care îl
aruncaseră comuniştii. „Foile le preda seara şi nu le mai revedea, dar imaginea lor vizuală l-a
ajutat să fixeze dunele mişcătoare ale memoriei“, a detaliat
Annie Bentoiu, nora fostului ministru. După eliberarea din prima
puşcărie (avea să mai fie întemniţat o dată, la Jilava şi
Văcăreşti, de unde n-avea să mai iasă în viaţă),
Aurelian Bentoiu i-a dictat acele poezii, din memorie, fiului său.
Poeziile memorate de tată şi consemnate de fiu au fost publicate
abia 45 de ani mai tîrziu, în 2001, la Editura Academia
Civică, ceea ce înseamnă că, printr-un ciudat joc al sorţii,
tiparul a ieşit în lume înaintea manuscrisului.

Nu ştiu de ce, după toate cele povestite mai sus, mereu îmi vine să-i zic omului ăstuia Aurelian Buendia. 🙂

Şi brusc din poveştile Martei răsar oamenii fără durere, care „treceau dintr-o dată de la nedurere la nefiinţă“.

Lucruri mai multe şi mai complexe despre poveştile Martei găsiţi aici. E o recenzie frumoasă – nu la Croitor, ci la o carte apărută la Vitruviu, dar care conţine şi poveşti de-ale Croitorului. Mie îmi pare rău că intelectul meu postmodernist anti-maniheist n-a vrut să reacţioneze pozitiv la anumiţi termeni din această recenzie, precum „maniheist“ sau „leibnizian“. De fapt, recitind cartea asta de poveşti, intelectul meu e uşor aburit de amintirea unui timp pierdut, în care Fedora era cea mai mare dintre Cele trei fete de împărat care au fugit de măritat şi mai avea mult pînă să se transforme într-o distribuţie Linux.

__________

1 – Editura Vitruviu este cea care după 1989 a republicat cîte ceva din poveştile Martei (de altfel, tot la Vitruviu a fost editată şi memorialistica lui Annie Bentoiu, în care apare, desigur, şi cumnata Marta Cozmin; ulterior, memoriile au fost republicate de Humanitas).

2 – Eu mi-am pozat Croitorul la tîrgul de carte Gaudeamus. Pe cel vechi de douăzeci şi şapte de ani, îngălbenit şi cam răpănos pe la colţuri, dacă vreo ediţie nouă n-am avut de unde…

3 – Acum, e drept că scriam pasajul acesta ascultînd pe fundal o anume piesă despre război – dar vă rog, vă rog, nu-mi spuneţi că lucrurile nu au legătură, că războiul e o temă şi oamenii-altfel sînt alta şi că de fapt am pornit a vorbi despre poveşti pentru copii, pentru că toate se leagă. Cronologic. Copilărim citind sau nu anumite poveşti, creştem devenind sau nu altfel şi… partea cu războiul o ştim deja.

(Pe celălalt blog mi-am mai amintit şi de alte poveşti extraordinare care mi-au hrănit şi modelat copilăria. Sînt vreo şase însemnări, cine vrea să rememoreze cu mine astfel de cărţi poate s-o citească pe prima, pe a doua, a treia, a patra, a cincea sau a şasea.)

Gaudeamus 2007 (partea a III-a)

către Gaudeamus 2007 – partea I

către Gaudeamus 2007 – partea a II-a

.

• Chestii franţuzeşti la standuri româneşti? Millenium Est – Cinq histoires fantastiques. De fapt cinci români traduşi în franceză şi publicaţi de româneasca Millenium Press, cu o prefaţă de americanul Jeff VanderMeer. Umblă vorba că ar urma şi o variantă în engleză la Prime Books.

.

.

• Unul dintre autorii prezenţi în sus-numita antologie tradusă în franceză este scriitorul Marian Coman, care de altfel se va traduce şi-n… americană şi se va publica în respectiva Americă la anul, la Ministry of Whimsy.

• Dimpreună cu Marian s-a (re)lansat Zully Mustafa, cu strugurii ăia dulci, care s-au copt în urma… pardon, în lipsa ei. 🙂

• La Polirom s-au lansat în ultima zi de tîrg două cărţi de teorie premiate anul trecut la concursul de debut „Ioan Petru Culianu“: Corpul în imaginarul virtual, de Lucia Simona Dinescu, şi Labirintul de oglinzi. Repere pentru o poetică a metatranzitivităţii, de Catrinel Popa.

Autoarele – două figuri tinere pe care le-ai putea confunda cu „fetele de la stand“, dar care scriu lucrări erudite de avangardă…

„Aceste fete să nu fie atît de ispitite de demonul teoriei, încît să se îndepărteze de literatură, care ne oferă materia şi sensul acesteia“, le-a urat Daniel Cristea-Enache.

Invitaţii au vorbit mult şi elogios şi mi-au stîrnit curiozitatea faţă de aceste cărţi – pe a lui L.S.D. o ştiam parţial în calitate de lucrare de doctorat, din care cartea reprezintă un capitol. Totul ar fi fost perfect de nu ne-ar fi bruiat la fiecare trei minute anunţurile oficiale de la megafon şi reclamele RDS-ului (imaginaţi-vă, îşi mai făceau şi reclamă… la problemele tehnice probabil). Organizatorii tîrgului ar fi trebuit să ştie că la ora aia se desfăşoară o lansare (ba chiar una dintre puţinele care s-au ţinut de programul oficial) şi să nu permită difuzarea unei reclame lungi şi zgomotoase la megafon!

• Lorena Lupu s-a supărat fleaşcă pentru faptul că a fost „înghesuită“ într-o lansare la comun a cărţii sale Bătăuşu de cîmpi cu Strada Plantelor şi alte povestiri a scriitorului Mihail Gălăţanu (în programul tîrgului a apărut ca Strada planetelor...). Deşi făceau parte din aceeaşi colecţie şi editura (Tritonic) ţinuse să sublinieze asta prin lansarea comună. Apoi a primit un tort şi flori şi i-a trecut. Deja la momentul autografelor era numai zîmbet. După care s-a ciufulit din nou. Şi tot aşa. M.G. n-a primit nimic, dar nici nu s-a supărat.

Cică distanţa face bine la imagine, deci să păstrăm distanţa. 🙂

.

• Un domn, Liviu Radu, aflat la a opta sa carte de proză (Waldemar), şi un alt domn, George Lazăr, aflat la debut (America One) s-au lansat de asemenea împreună şi nici unul nu s-a supărat. Ba aş zice că din contră.

.

• Bogdan Suceavă s-a lansat şi la Tritonic (Distanţe, demoni, aventuri, în colecţia de publicistică), şi la Curtea Veche (Miruna, o poveste – proză). Cum însă la Cupola nu e vorba de cărţi, ci de burţi, chelnerii de ectoplasmă l-au ignorat fo juma’ de oră, pînă s-a dus omul la ei să-i cheme, că i se uscase gîtul de sete.

.

• În colţuri diferite ale tîrgului, i-am prins şi le-am cerut autografe:

…pe Ochiul cu streaşină, respectiv pe Manifest împotriva becalizării României, apărute amîndouă în aceeaşi colecţie de publicistică de la Tritonic. E drept că în programul tîrgului a apărut Manifest împotriva becalizării populaţiei, botez pentru care Remus are a-i mulţumi PR-ului de la editură.

.

• Pe Dodo Niţă l-am prins din zbor şi l-am ţinut la masă. Cum ora-două-a-sosit/ chelnerul-ectoplasmatic- n-a-venit, Dodo a plecat cum a venit, că avea cărţi de admirat şi de cumpărat.

.

• Pe cine n-am prins la tîrg am prins în staţia de metrou Tineretului. Au venit pe rînd, dar s-au lăsat pozaţi împreună:

.

.

• Vreau şi eu cartea asta!
De cum am văzut posterul mi-am amintit că am răsfoit-o la Cărtureşti o jumătate de oră, de nu-mi mai venea s-o las, şi m-am ofticat că nu-mi vînd şi un dragon pe lîngă ea!  😦

.

.

• Premiul acordat de vidal pentru cel mai ‘specific’ volum din tot tîrgul…

.

.

• Premiul pentru optimism: la Editura Noua Speranţă, volumul Viaţa pe marginea prăpastiei.

.

.

• …şi premiul pentru cel mai interesant hobby:

.

.

• Carte frumoasă,

.

…cinste cui ţi-a redactat coperta a patra:

.

.

• Cînd Bogdan Chireac tuşeşte, Sorin Ovidiu Bălan îşi pune fularul. (Şi, fiindcă nu l-a mai dat jos tot tîrgul, am dedus că tusea va mai ţine o vreme.)

.

.

• Traian Băsescu şi Ion Iliescu s-au concurat sîmbătă la microfoane diferite, fiecare cu publicul lui. N-am stat să-i ascult, că nu după ei venisem, dar n-am rezistat şi am pus poza asta, poate mă lămureşte cineva mai pe fază: oare Gabriel Liiceanu (în stînga, pe aceeaşi linie cu Traian Băsescu) rămăsese cu mîna la falcă încă de vineri? Sau o fi vreun reflex – cum îl privesc mai mult de doi oameni concomitent, cum îşi ia poza de gînditor?

.

.

• O „poză“ şi-a luat şi Mircea Cărtărescu, dar în alt fel şi din alte motive. Încadrat de soţia sa, Ioana Nicolae, şi de poetul Claudiu Komartin, vorbind şi privind cînd cu unul, cînd cu celălalt, a observat că mă străduiam să-i fac o poză şi din faţă, fapt pentru care s-a oprit puţin din mişcat şi gesticulat, cuminte şi politicos. Mulţumesc.

.

.

• (alte) cupluri la tîrgul de carte: Bogdan Hrib şi Michael Haulică – ăă, pardon, cuplul ăsta s-a destrămat din motive financiare. La tîrg, deşi demisionat de ceva vreme, cel de-al doilea a continuat să-şi onoreze lansările programate, în vreme ce primul a continuat să nu-l plătească. Sau aşa zice gura lumii, care-i slobodă, după cum se ştie.

.

.

În aceste condiţii, să schimbăm poza de mai sus cu cea de mai jos, oare?

.

Nu de alta, da’ nu i-ar strica nici Nemirei să reajungă în pas cu ce se publică în mileniul trei. 🙂

.

• Institutul Cultural Român şi-a luat şi el un stănduleţ. Şi cum l-a luat, aproape tot aşa l-a lăsat.

.

Mai bine făceau acolo spaţiu de joacă pentru copii, să mai răsufle părinţii veniţi cu ei de gît din lipsă de bone.

.

• A făcut Nemira un locşor de joacă (deşi din alte considerente), unde s-a umplut urgent de copii cu creioane colorate, acadele, animale-din-baloane şi clovni. Fără tamtam festivist, dar cu mare gălăgie, mare veselie, o căruţă de prichindei cărora le luceau ochii de încîntare, s-a lansat seria de cărţi Bee Movie. Frumos. Şi părinţilor le-o fi plăcut, căci la cărţile pentru copii era 25% reducere.

.

.

• Librăria Nautilus, pe care o iubim pentru că aduce carte străină la preţuri rezonabile, şi-a umplut raftul central cu Doris Lessing, uitînd în mod inexplicabil că printre clienţii săi nu prea se numără oameni care se ghidează după Premiile Nobel.

.

.

Altminteri, domnul postat la standul Nautilus ar merita premiul pentru cel mai informat vînzător de la tîrg. (Şi asta nu neapărat prin contrast cu domnul cel enervant de la Paralela 45, despre care am scris deja în partea a II-a, dar, iată, nu ne mai săturăm…)

.

• Undeva la unul dintre etajele cu nume de agenţi secreţi, cam izolată şi cam nevizitată, se afla prima expoziţie Gabriel Garcia Marquez din Europa. Mare lucru nu părea a fi de capu’ ei, dar o dată ce am intrat în labirint m-a prins. La fiecare colţ mă aşteptam să dau de faunul care s-a urcat în tramvaiul lui Gabriel. N-am dat de el, cum nici dragoni nu se dădeau cu cartea aia de la Rao. Nu ştiu, zău, ce nu e-n regulă.

.

.

• În final, o colecţie de organe, de care se bucură pe-ndestulate orice tîrg de carte românesc:

.

.

…şi unii care au ştiut să-şi ţină izmenele pe ei, bravo lor:

În prima categorie era să intre şi Rao, judecînd după site-ul său; dar cred că o păsărică isteaţă le-a şoptit ceva înainte de Gaudeamus, de-au renunţat să-şi pună organul pe panouri…

.

• Cărţi ŞI prăjituri?
Vă zic io, a fost tare bine la tîrg…

• La revedere, tabără dragă…

_

către Gaudeamus 2007 – partea I

către Gaudeamus 2007 – partea a II-a

Gaudeamus 2007 (partea a II-a)

către Gaudeamus 2007 – partea I

către Gaudeamus 2007 – partea a III-a

.

• Noile colecţii de la Humanitas au rămas în aer. Am vrut să văd lansarea colecţiei Nipponica, vineri la ora 18, şi în loc de asta era Liiceanu (foto, lîngă Ioana Pîrvulescu). La ora 19 am vrut să văd Thriller&Mistery, şi-n locul ei era Pleşu. Să nu mă-nţelegeţi greşit, n-am nimic nici cu Liiceanu (mă rog…), nici cu Pleşu, dar unde sînt colecţiile mele, care le-am avut? Ah, mă scuzaţi, Thrilleru’ fusese cu două ore mai devreme, iar Nipponica… ăăă… aia nici n-a mai fost. Bine că tipărim programe. Vidal cu draci!
.

.

• Nici Paralela 45 nu-i mai brează în materie de lansări. Joi la ora 17 programase în „Spaţiul de evenimente – nivelul 7.70“ ditamai evenimentul: „Dezbatere despre destinul SF-ului în România şi lansarea cărţii «A doua invaţie a marţienilor» – Arkadi şi Boris Strugaţki“. Invitat de bază, Alexandru Mironov. Acum, ce treabă (mai) are Alexandru Mironov cu destinul SF-ului din ţărişoara noastră este unul dintre misterele (şi thriller-urile) acestei ediţii de tîrg, pentru că nimeni nu s-a grăbit să ne lămurească la ora cu pricina. La cinci după-amiaza, spaţiul de evenimente sus-numit era ocupat parcă de cînd lumea cu o mulţime de oameni care aşteptau să înceapă lansarea variantei digitale a serialului Toate pînzele sus.
Mă scarpin în cap şi mă gîndesc să mă duc la standul Paralelei pentru lămuriri. Pe drum de la etaj spre parter, pe cine văd plimbîndu-se tacticos? Pe Alexandru Mironov. Îl întreb de sănătate, îmi spune că el unul se duce la stand, că acolo o să fie evenimentul. Precis.

Cobor de la nivelul al treilea la parter. La standul Paralelei 45, o tanti (care vinde cărţi) dă din umeri, un nene (care vinde cărţi) mă priveşte de sus (era foarte înalt, nu de alta). Întreb dacă va mai avea totuşi loc lansarea. Va mai avea, zice el. Bine-bine, dar cînd? Azi, zice el, privindu-mă ca pe o insectă. Învîrtindu-te să te duci, îi urez aparte, ca la teatru. Plec. Vremea trece. Am timp să mă uimesc la dezbaterea despre bloguri. Am timp chiar şi să-mi revin din uimire. Mă întorc. La stand, nimic. Urc iar la nivelul trei. În spaţiul de lansări, toate pînzele-s sus. Cobor de la nivelul trei la parter. Îl ocolesc pe geniul pustiu care vindea cărţi de la mare altitudine şi dau cu nasul de Lucian Pricop, director editorial. Era vreo 7 fără 20 deja. Eu îl întreb de lansare, el o dă cotită. Insist. Pînă la urmă zice că a anulat-o fiindcă „m-am dus la cinci sus şi nu era lume adunată“. (Dom’le, la cinci eram eu sus şi era multă lume, doar că nu era lansarea dumitale. În ziua de azi, o minciună bună poate face diferenţa dintre editorul prost şi ăla bun, asta am constatat eu.) Bine, concluzionez, „deci s-a anulat din lipsă de public“. Da, zice. Hai, pa, domnule. Plec. Dau un tur prin tîrg. Douăzeci de minute mai tîrziu, nu ştiu cum fac, tot în dreptul Paralelei ajung. Mironov mă vede şi gesticulează foarte entuziasmat: „Aici, aici e!“. N-am avut inimă să-i spun că domnul director editorial anulase de muuult lansarea. Cam de două ore cel puţin. Numai invitatului nu i-a mai comunicat, că poate nu merita, na.

.

• Lansarea care a mers şnur a fost una de chicklit la Humanitas. („Chicklit la Humanitas“. Repetaţi după mine, „chicklit la Humanitas“. N-am nici o problemă cu ideea, dar nu că sună zeiss sintagma?) Chicky Girls fiind uşor răguşite, iar Little Chicken fiind sub contract publicitar cu Transavia, prezentarea a fost făcută de Cristina Cioran (blondă) şi de Dan
Capatos („mieluconară“, pentru cunoscători).

.

.

• La Paralela 45 am nimerit în ultima zi de tîrg, în fine, la o lansare care se petrecea – deşi nu fusese trecută în program (sic!). Se lansa Istoria presei, de Pamfil Şeicaru. Adică aşa am crezut, că era pusă în picioare, doar ea, în stomacul vorbitorului. Cum vorbitorul nu prea putea fi Pamfil, m-am lămurit într-un tîrziu că era matematicianul Solomon Marcus. Iar cartea lansată (Paradigme universale III. Jocul)era cartea lui; prea puţin importantă pentru a fi expusă, o ţinea acelaşi Lucian Pricop – mai într-o parte, aşa, că se jena. Sau aşa părea. Vidal de uimire rime făcea.

.

.

• Ca să nu ziceţi că am ceva cu Paralela şi scriu numai chestii rele despre ea, am pozat nişte cărţi de la ea. Mi-am şi luat cîteva dintre ele, poate mă repar la noua gramatică a limbii române, că după Gramatica limbii române editată de Academie acum doi ani am rămas cu ochii mici şi cu un tic nervos.

.

.

• Cînd editurile se întrec în a-şi construi standuri deschise, aerisite, cu intrări/ieşiri pe toate părţile, flexibile şi logice, moderne şi prietenoase, „Editura Adevărul Holding“

(pauză de rîs… …uh… gata!)

…a nimerit la alt tîrg, am eu impresia. La ăla de mobilă. Şi durere. Şi-a tras, frăţioare, un paralelipiped bine închis pe trei laturi, deschis pe una dintre cele mici, l-a umplut cu mobilă (cu tot cu reclame la scîndurile tapiţate!) şi cu cărţi frumos legate, dar n-a vîndut nimicuţa.

Nu că n-ar fi vrut nimeni, dar Adevărul corporatist nu se vinde la tîrg, ca orice loază de produs editorial, el doar se prezintă la tîrg, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, şi cine vrea şi are cu ce face comandă pentru volumele cu pricina: operele complete ale lui Vintilă Corbul/Eugen Burada şi o chestie care putea candida la premiul pentru cel mai stupid titlu de la tîrg – Premiul despre petrol, bani şi putere, în două volume, de Daniel Yergin.

Atît!

Aşa se face că singura persoană care umbla prin tîrg cu cărţi Adevărate în braţe era Dinu Patriciu, adică cel care băgase bani în cubul mobilat. O fi făcut comandă pentru ele?

.

.

• În afară de mobilă şi cupoane de comandă, au mai venit şi alte necărţi la tîrg, dar zău că mult mai simpatice:

.

.

Ba chiar şi cu vaci mov. Adică, da, ştiu că vaca mov tot carte era, dar dacă găselniţa publicitară e mai vivace decît cartea…

.

.

„«Vaca mov» este expresia memorabilităţii“, zice HotNews despre cartea asta. „În fiecare zi, consumatorii se află în faţa multor lucruri plictisitoare – o mulţime de văcuţe obişnuite, pe care le trec cu vederea, dar cu siguranţă nu ar uita o vacă mov.“ Cu siguranţă, vaca mov mi-a rămas în minte. Singura chestiune pe care nu reuşesc să mi-o amintesc este despre ce carte era vorba…

.

• „Adică Feriţi-vă-de-măgăruş l-a tradus pe Zelazny? ’Ai nu zău?“

’Ai nu zău? Adică dacă ai făcut după revoluţie o emisiune pentru copii se ridică nişte probleme de handicap intelectual, care în mod necesar te vor împiedica să depui vreodată o muncă intelectuală de genul traducerii unei cărţi?  Sau a cinci cărţi – cîte a tradus pînă acum Eugen Cristea din seria Amber a lui Roger Zelazny? Sau zece – cîte are seria cu totul? Şi eu ce mă fac, că prin ’91 vindeam cărţi. Mai am voie să traduc? Mirarea asta condescendentă mi-a amintit brusc cum îmi povestea Bogdan Suceavă că a sărit cineva (persoană importantă) de cur în sus cînd a auzit că la Miruna, o poveste are o prefaţă de Mihail Vakulovski. „Vai, da’ cum poţi să te
asociezi cu ăştia, cu moldovenii? Ăştia-s rakeţi toţi, nu ştii?“ Doi paşi lîngă ei era şi Vasile Ernu. Alt raket, de bună seamă.

.

.

• Între două tentative de a-l vedea pe vechiul Mironov vorbind despre noul SF, am reuşit să depistez şi întrunirea de bloggeri la care Florin Iaru şi Cezar Paul Bădescu ar fi trebuit să se/ne lămurească dacă blogurile sînt sau nu utile şi în ce
măsură. Convenţia era că Bădescu zice da, Iaru zice ba. Conform programului, credeam că se şi terminase deja (trecuseră vreo patruzeci şi cinci de minute de la ora anunţată şi tîrgul părea spart, bloggerii care pe unde, un domn meşterea la un laptop…). Cînd colo, întrunirea de-abia urma să înceapă, am aflat ulterior de ce, din blogul lui Cezar.

Şi-a-nceput.

Pe rafturile goale, în spatele dezbătătorilor, o carte solitară: Good Omens. Cineva sperase să fie semn bun…

.

.

„Sînt o sută de milioane de site-uri porno. Dacă ai acorda fiecăruia cîte o secundă, viaţa ta ar trebui să fie de o sută de ori mai mare“, a comparat Florin Iaru… ce-a ştiut şi el cu blogurile.
Dom’le, da’ ştii cîte cărţi există pe lume? Îţi dai seama că numărul lor depăşeşte sensibil pîrlitele de o sută de milioane? Ce
faci? Renunţi să le mai citeşti?

„Naivităţi de exprimare, agramatisme… în nouăzeci la sută dintre bloguri“, zice Iaru. (La asta nu-l contrazic.) Dar mai sînt şi scriitori cu bloguri, îi răspunde Bădescu. Nu, dom’le, sare Iaru. Fiecare tre’ să-şi vadă de treaba lui! Eşti scriitor, scrii cărţi, nu bloguri…

Serios? Păi… ar fi o listă măricică de scriitori infractori care vor fi nevoiţi să renunţe la blog, clar, fîrtate, dacă se mai vor scriitori!

„Blogurile mă plictisesc de moar-te!!“ se căinează singur Iaru. „Bloggerii sînt nişte oratori în Hyde Park“, îi explică Bădescu. „Nimeni nu ţi-i bagă pe gît.“

Iaru: „Dom’le, eu nu-s nici împotrivă, nici pro. Nu mă in-te-re-sea-ză!“ Iaca poznă? Împotrivă nu eşti, pentru nu eşti, subiectul te plictiseşte de moarte, la ce-ai venit, Iarule, să mori aici la dezbatere? Aşa ceva, mintea mea nu poate pricepe. Te duci să dezbaţi cu microfonul în mînă un subiect care nu te interesează absolut deloc? Cum mai vine şi asta????? (Cîte semne de întrebare am voie să pun înainte să mă înjuraţi?) În plus, pe mine mă plictisesc de moarte oratorii isterici. Motiv pentru care am şi plecat înainte să-l văd dîndu-se cu capul de masă.

.

• I-am zis lui Radu Pavel Gheo că e scriitor, şi dacă e scriitor să facă bine să renunţe la blog. Ha? a zis el.

.

.

• Pe Gheo l-am întîlnit şi la lansarea seriei hardcover Hemingway de la Polirom, la a cărei traducere a participat (el la Bătrînul şi marea, Ionuţ Chiva la Zăpezile de pe Kilimanjaro). Era însoţit de alt individ duplicitar (citeşte scriitor-cu-blog), pe numele său Vasile Ernu. Urît, domnilor, foarte urît. Ajungă-vă copacii morţi, nu vă mai lăbărţaţi şi-n virtual!

.

.

• Şi tocmai acum, cînd cică toată lumea e online…

.

.

• Editura Publica i-a adus şi la tîrg pe cei doi funky businessmani, Jonas Ridderstråle şi Kjell Nordström. Acuma, economia ca economia, strategia ca strategia, dar costumele alea stăteau într-un fel pe ei, şi pantofii le erau ca scoşi din cutie, şi ochelarii le stăteau într-un fel pe nas, pînă şi cheliile le stăteau într-un fel pe căpăţîni, şi chiar dacă n-oi fi eu omul care să pună preţ pe lucrurile astea, n-am cum să ocolesc comparaţia cu nişte mari biznismani români mătreţoşi, aţoşi, răpănoşi şi cu turul pantalonilor mai spre genunchi. Şi care, altminteri, n-ar suporta să stea ca ăştia doi înfipţi în nişte scaune de bar, la cheremul oricui ştie cinci cuvinte în engleză, dar vrea conversaţie spumoasă cu maeştrii.

.

.

• La unul dintre etajele cu coduri absconse am descoperit Editura Amurg Sentimental… Am găsit acolo nişte cărţi foarte drăguţe. De ce iubim… bărbaţii, scrisă de o tanti, Gabriela şi-atît, care se plînge că cineva i-a „penetrat eul cu o mie de waţi“… Bine, asta-i carte de anul trecut. Anul ăsta, Gabriela s-a lămurit singură şi-a scris Sunt obscură dar mă tratez (sic!). Mi-am revenit cu ajutorul altei tanti, Lenuţa Vasiliu, care scrie nişte Sfaturi pentru Iulia, cum ar fi acela că să nu-ţi trăieşti cumva viaţa fără iubire!
Nu, nu, neapărat nu.

Altminteri, e o editură de oameni dîrji. Căci iată ce scria pe pereţi la ea:

.

.

Cu coada ochiului am mai văzut pe-acolo ceva ce suna în felul următor: Cu buşile, înainte, marş!
Şi-aşa de tare m-am spăriet, c-am fugit repede…

.

• …Şi nu m-am mai oprit pînă am dat de Nicu Gecse, maestru Reiki, care însă nu se ocupă cu vindecatul de spaime, că n-ar face faţă la atîţia clienţi cîţi speriaţi

.

,

(va urma)

.

către Gaudeamus 2007 – partea I

către Gaudeamus 2007 – partea a III-a

Gaudeamus 2007 (partea I)

Către Gaudeamus 2007 – partea a II-a

.

.

.

Tîrgurile de carte sînt bucuria mea. Şi nu vă închipuiţi că bucuria mea se reduce la plimbarea printre standuri cu cărţi şi uşuratul buzunarului de bancnotă după bancnotă în paralel cu îngreunatul sarsanalelor. Dacă ar fi doar atît, m-aş bucura de trei ori pe zi plus două mic-dejunuri intrînd în librării. La tîrg însă cărţile sînt cu milioanele, iar plimbăreţii, cu miile. Paradisul oricărui lacom-de-hîrtie. La tîrg e un soi de emulaţie… la nimic. La plimbat şi holbat. La atins, pipăit, mîngîiat, mirosit paginile din interior, comparat coperte, studiat colecţii, minunat, înjurat, bucurat şi enervat. Toate în jurul aceloraşi centre de interes. Mii de inşi fac toate astea în acelaşi spaţiu, în acelaşi timp, într-un haos ordonat de culori, nuanţe de lumină şi linii orizontale. Big-bang-ul pe grid. Aşa trebuie să fi arătat desktopul Proiectantului pe cînd proiecta începutul lumii. Culori, nuanţe de lumină şi linii orizontale.

Chestie care, orice-aţi spune, e euforizantă.

Tot tîrgurile de carte – alea două pe an – sînt ocazia de a mă revedea cu prieteni, amici, cunoştinţe, inamici, oameni pe care mi-era dor să-i ascult sau oameni pe care mi-era dor să-i detest sau oameni de care mi-era dor şi-atît. Nu orice fel de oameni, ci unii împreună cu care pipăi, mîngîi, miros paginile din interior, compar coperte, studiez colecţii, mă minunez, înjur, mă bucur şi mă enervez. Cu unii la pas, cu alţii în contratimp. Important e că totul se petrece acolo, la grămadă, de mii de ori pe oră, iar energia generată prin repetiţie are o anumită formă şi o anumită intensitate, pe care nu le regăsesc niciodată şi nicăieri în altă parte.

Ştiu c-am tot zis acelaşi lucru cu prea multe cuvinte diferite, dar vin de la tîrgul de carte, la naiba, de fapt vin a patra oară/zi de la tîrgul de carte şi repetiţia îmi cocleşte în artere.

Acum, că am mai terminat cu tremuriciurile de fericire, să vă întreb dacă ştiţi de documentarul acela cu copilul de cinci ani şi robotul cărora li s-a dat de construit cîte o piramidă din cuburi. Problema robotului era că încerca la nesfîrşit să construiască piramida pornind de la cubul de sus…

Cam aşa şi cu tîrgul ăsta Gaudeamus. Faci frumos ce se vede, standuri, fîntînă, info touch screen, domniţe blonde, dar la o toaletă din două apa rece curge de la un robinet din patru eventual – iar asta o află vizitatorul după ce-şi umple palma cu săpun lichid şi se-ntreabă ce face cu el mai departe. La etaj, unde-i lume mai puţină şi mai de la ţară, nu mai pui şi tura a doua de hîrtie igienică. (Sau măcar un coş cu pănuşi.) Autorizezi cinci lansări importante la aceeaşi oră (noroc că editurile sînt neserioase…). Iei bani de la expozanţi proporţional cu mărimea standurilor închiriate, dar le oferi la toţi cîte una bucată loc de parcare, indiferent de suprafaţa pe care o vor acoperi cu cărţi sau chiar de numărul standurilor pe care le-au contractat, indiferent dacă îşi aduc cărţile cu trei tiruri sau cu o roabă. Botezi parterul „0.00“, etajul 1, „3.20“, pe al doilea îl numeşti „4.50“ şi pe ultimul, „7.70“, toate acestea ţi se par logice şi de bun-simţ şi te miri că oamenii aleargă de colo-colo ca nişte găini decapitate. Pui blondele să înveţe pe de rost cinşpe pagini de indicaţii, dar nu verifici dacă le pot reproduce pe sărite, admiţînd că publicul nu va veni să le întrebe despre standuri în ordinea în care au fost acestea puse pe listă şi cu denumirea completă de la stînga la dreapta inclusiv punctul dintre 3 şi 20 (e ca şi cum vînzătoarea de bilete din chioşcul RATB ar şti să-ţi răspundă dacă o întrebi încotro o ia „autobuzul RATB numărul trei sute treizeci“, dar s-ar bloca dacă ai întreba-o de „trei trei zero“). Angajezi (deşi nu pun mîna-n foc) oameni de serviciu, dar belferi, din cei care nu lucrează sîmbăta; duminică, în ultima zi de tîrg, podelele sînt o jale… Oferi monopol pe mîncat şi băut unui restaurant – Cupola – care se simte îndreptăţit să profite că e singur pe felie şi să angajeze chelneri de ectoplasmă. Printre ei şi un minor de vreo 12 ani, sau cel puţin aşa pare, cu o culoare de ten între guacamole şi pomelo, subţiratic ca o macaroană şi tăcut ca un peşte la cuptor, care alunecă printre mese cu un aer de derviş rotitor reciclat, avînd grijă să înlocuiască scrumierele, singurele lucruri existente pe mese chiar şi la multă vreme de la ocuparea lor. Cu gîtul ars de uscăciune şi stomacul găurit de foame, rogi ectoplasmele să vină, iar ele te amăgesc că da, vin, dar, precum George din poezie, nu mai vin. Ceea ce într-un final nu e chiar rău, pentru că, după ce sosesc cu berea în două rate (notiţe greşite) şi caldă (afară la zidul complexului de-ar fi
ţinut-o, ar fi fost numai bună de băut), sosesc şi cu paharele, de pe care poţi reface istoricul meniurilor de pînă la tine, după culoarea şi consistenţa petelor. Ba mint, mă scuzaţi. Am avut o dată şi un pahar curat. L-am depistat pe masă fiindcă era străveziu şi lucea.

Fraţilor, nu pot să cred cît am scris despre restaurantul ăsta într-o însemnare despre tîrgul de carte. Ia ducă-se. Să vedem ce-am văzut printre cărţi.

• Încă de miercuri 21 noiembrie, de la deschiderea tîrgului, a fost clar că fluxul de vizitatori e mai mare ca oricînd; îmi aduc aminte de
tîrguri la care miercurea şi joia oamenii de la standuri căscau de le trosneau fălcile şi se mai şi auzea trosnetul, de pace şi linişte ce era în jur. Miercurea asta a fost lume – poza următoare e făcută miercuri după prînz.

.

.

Ocazie cu care mi-l amintesc şi pe Tiberiu Avramescu la întîlnirea de la Clubul Prometheus despre care am scris aici şi aici: vaaai, lumea nu citeşte! vaaai, „nici măcar romane sexi, nu mai citeşte nimic, şi gata, ne-am liniştit!“. Căci, desigur, Tiberiu Avramescu şi alţi asemenea clarvăzători au studiat statistici – sau măcar s-au dus la tîrg şi au văzut că lumea nu vine, nu cumpără, nu citeşte! :))

Ca fapt divers, din arhiva online a tîrgului observ că participarea a tot crescut an de an; faţă de anul 2005, de pildă, anul acesta au fost vreo 10.000 de inşi în plus.

.

• Pro – Editură şi Tipografie a adus un panou înalt.

.

.

Nu destul de înalt, s-a dovedit, astfel încît să poată răsări pe de-a-ntregul deasupra standului. Rîndul de jos s-a pierdut vederii şi a rămas ce vedeţi. Depun mărturie că textul integral era mult, mult mai slab…

(De altfel, Pro – E. şi T. a adus şi o plasmă, la care nu se uita nimeni, ca de obicei la tîrgurile de carte. Cu maximă răbdare, număr anii pînă cînd diverse edituri vor pricepe că nimeni nu se duce la tîrgurile de carte ca să se uite la televizor la dansuri folclorice şi la mutra lui Donald Trump; doar ele-editurile, precum viaţa, trebuie.

.

• „Dă-i în mă-sa, că m-am supărat pe ei.“ (Dan-Silviu Boerescu despre Editura Curtea Veche, unde era invitat să vorbească la lansarea unei noi cărţi a bucătăraşului Jamie Oliver.)

.

.

Lansarea începuse, Ada Rosetti vorbea de una singură, după ce anunţase cu o voce uşor iritată că D.S.B.-ul nu-i, cînd D.S.B.-ul trece val-vîrtej… pe lîngă stand. „Ah, iată-l şi pe domnul Boerescu!“, zice Ada. Iar domnul Boerescu, dacă tot trecea deloc strategic pe unde tocmai se supărase, s-a dezbrăcat de haină şi a vorbit şi el – exact pe dos de ce vorbise Ada. În urma lor, audienţa a rămas nelămurită: pînă la urmă, Jamie e un filantrop sau un harpagon? A dat bani sau a luat bani? Găteşte divin sau ordinar? Mai cumpărăm sau nu cartea ăstuia, care e 75 de lei la tîrg şi 88 de lei în librării? Şi, în definitiv, lansările nu erau menite să îndemne lumea la cumpărat cartea? Că parcă pe vremea mea aşa era…

.

.
• Plasament strategic veritabil a avut în schimb Editura Tritonic, care şi-a luat trei standuri: lîngă cofetărie, lîngă restaurant şi lîngă budă.
.
• Thomas Pynchon a scris o carte despre autorul acestui blog, poftiţi de-o citiţi, reeditată de Polirom.
.

.

(va urma)

Către Gaudeamus 2007 – partea a II-a